Fără îndoială, prietenia este unul dintre darurile cele mai prețioase din viața omului, este o binecuvântare care îmbogățește și înfrumusețează inventarul vieții noastre pământești. Despre prietenie și despre virtuțile care sunt necesare ca o astfel de relație între oameni să fie și să țină, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: „Așa trebuie prietenul adevărat să iubească, încât și sufletul, dacă îi este cerut, să nu refuze a-l da, dacă îi este cu putință. Dar ce zic eu: dacă îi este cerut? Chiar el trebuie să alerge cu sârguință să-l dea. Căci nimic, nimic nu este mai dulce decât această dragoste și nimic întristător nu este în ea. Cu adevărat prietenul credincios este leacul vieții. Cu adevărat prietenul credincios este scăpare tare. Ce nu face prietenul adevărat? Câtă dulceață nu aduce? Cât folos? Câtă siguranță? Chiar dacă mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compară cu prietenul adevărat”.
Ce-i drept, prieteniile adevărate nu întâlnesc pe toate drumurile, deși ele sunt mai numeroase decât ne-am putea închipui, iar în unele dintre ele putem citi amprenta destinului. O astfel de prietenie a fost cea dintre pictorii Simion Crăciun și Mihai Sârbulescu. Despre derizoriul întâmplării în care s-a petrecut prima lor întâlnire, despre miracolul potrivirii și despre cum a ținut prietenia lor, ne povestește, în rândurile ce urmează pictorul Mihai Sârbulescu.
Maria Paşc: Simion Crăciun, prietenul tău cel mai bun. Unde l-ai cunoscut?
Mihai Sârbulescu: Pe asfaltul din Bucureşti. Aşteptam, o grămadă de recruţi, camionul care să ne ducă în armată. Stăteam proptit pe valiza mea din lemn vopsit verde, aptă cazoneriei, iar în faţa mea, drept, o figură indisciplinată, un tip în bluză portocalie, cu părul precum Jimmy Hendrix. Bâţâie nervos din picior. Mă uit la el şi mă întreb: „Cine-o fi tâmpitul ăsta?” L-am văzut mai târziu şi pe Horia Bernea, şi el cârlionţat ca Hendrix, bâţâind nervos din picior… Unde? În pragul bisericii Visarion, la înmormântarea părintelui Mihail Avramescu! Şi m-am mai calmat…
În ce an se întâmpla armata?
1976-1977. După liceu. Atunci am aflat că Simion nu era tâmpit, dimpotrivă. Era extraordinar de sensibil şi inteligent, cultivat în toate domeniile: literatură, filosofie, muzică, cinematografie… Teologie nu citea încă – pe atunci se declara a fi anarhist. Singurul folos pe care l-am avut din cele nouă luni de armată a fost faptul că l-am cunoscut pe Simion. Sunt recunoscător acelor nenorocite nouă luni, mizerabile, pentru prietenia mea cu Simion.
Cum v-aţi apropiat în armată? Ce v-a apropiat?
E misterios cum se îndrăgesc doi oameni… Greu de spus. Sunt multe detalii care alcătuiesc un tot.
Cum era Simion în studenţie?
Poftim, o apucătură a lui în primul nostru an de studenţie: totdeauna, când intra Cilievici, profesorul nostru, în clasă, Simion ieşea pe hol să fumeze!
De ce?
Habar nu am!
Nu l-ai întrebat niciodată?
Nu mai ştiu. Oricum, dacă se recomanda ,,anarhist…” Era şi vârsta unui soi de răzvrătire… L-am întrebat, mult timp după ce terminaserăm şcoala: „Simion, spune-mi, ce-ai învăţat tu de la Cilievici?”. Mi-a răspuns: „Disciplina”. Nu-i vorba de militărie, ci de disciplina paletei, a suprafeţei pânzei, hârtiei… A răspuns cel mai bine cu putinţă!
Fiind colegi de atelier la profesorul Cilievici şi prieteni, obişnuiaţi să ieşiţi împreună, să lucraţi în peisaj?
Lucram împreună la peisaj în practicile de vară organizate de Institut. Altfel, nu. El era plein-airist convins, eu, nu. Oricum, cu el am fost prima dată în viaţa mea într-o cârciumă. M-a invitat la un pahar cu vin, el făcea cinste. Aşa, da, plein-air!
Ţi-am spus că Horia Bernea este cel mai vital om pe care l-am cunoscut. Simion vine imediat alături de el! Şi când bea, şi când mânca, şi când fuma, şi când vorbea…
Cu poftă!
Nu cu poftă, cu chef. Chef de viaţă!…
Am terminat Institutul în 1981. În acea iarnă, chiar după Anul Nou, pe 1 ianuarie, el era la Tulcea. Mă sună la telefon: să vin şi eu. Am venit! Era singur, la hotel, m-am cazat în camera lui. Şi, hai la lucru, la peisaj! Ger îngrozitor, Simion – echipat cu mitene. Şevaletul în zăpadă. Eu tot aşa, însă fără mitene. Nu mă pricepeam! Am îngheţat de tot pictând o căsuţă de pescar, mi-am propus să o pictez, dar a ieşit ceva abstract. Simion şi Paul Gherasim sunt cei care m-au îndemnat să lucrez peisaj, altfel, eu gândeam abstract, simbolic. Cu Simion, la Tulcea, am degerat la peisaj ca să-mi iasă, până la urmă, tot o chestie abstractă, nu se mai putea desluşi că ceea ce pictasem eu era o căsuţă de pescar…
Noaptea, la hotel, ne ciorovăiam de mama focului!
Pe ce motive?
Pe tot felul de motive! El zicea: „Eu nu sunt botezat” – dar bineînţeles că era botezat, zicea aşa doar ca să mă provoace pe mine. Şi, ba el sărea din pat şi se plimba furios încoace şi-ncolo, enervându-mă şi pe mine cu sporovăiala lui… Ba săream eu în sus, pe când el de-abia se liniştise şi-i mai ziceam şi eu câte una, pe urmă iar el, iar eu… Ce ne-am mai ciorovăit zilele acelea…
Ce-mi povesteşti poate fi comparabil cu ceea ce ştim despre relaţia dintre Van Gogh şi Gauguin, ciorovăieli de felul acesta îmi imaginez că s-ar fi întâmplat şi în Casa Galbenă din Arles.
Simion semăna chiar, anatomic vorbind, cu Gauguin! Cât despre dispute… Lui Gauguin îi plăcea Ingres, pe care Van Gogh nu putea să-l sufere; Van Gogh îl iubea pe Millet, pe care Gauguin îl detesta. Şi aşa mai departe… Dar dincolo de aceste aspecte, nimic nu consună. Pe Simion și pe mine ne leagă prietenia. Prietenia pentru Van Gogh era un ideal însă Gauguin, departe de a împlini idealul acesta! Apoi, una este ciorovăiala și cu totul altceva este cearta. Eu și Simion nu ne certam. Noi eram cu adevărat prieteni. O astfel de prietenie și-ar fi dorit poate Van Gogh…
Şi, fiindcă veni vorba. Încă de când l-am cunoscut, în armată, Simion era un împătimit admirator al lui Ingres şi Camil Ressu, pe care eu la acea oră nu-i puteam suferi. Recunosc că, în scurtă vreme, lui Simion i-am dat dreptate, nu mie! Îi plăcea şi Dărăscu, la care atunci eu nu mă uitam. În anul I de Institut, profesoara de Istoria Artelor ne duce în vizită la Muzeul Colecţiiilor şi, în faţa lucrărilor lui Dărăscu, profesoara spune: ,,Un pictor slab!” Îl văd pe Simion că se înegreşte la faţă şi pricep cum stă chestia. Dărăscu este un pictor excepţional, atunci de-abia am băgat eu de seamă. Simion era familiar cu întregul geniu al picturii noastre interbelice, a cărui dragoste mi-a transmis-o şi mie.
Simion era un împătimit al peisajului. Ne aflam într-o tabără de pictură la Balcic, el lucra la ora şase dimineaţa, în grădina Reginei Maria. Era singurul dintre voi, pictorii, care se trezea la ora şase să meargă la peisaj!
Însemnă că şi tu de pe atunci, ca şi acum, tot la şase dimineaţa te trezeai.
Da! Îi ţineam companie lui Simion, el într-o transă ritmică, asuda în faţa ,,motivului” şi a şevaletului iar eu, cocoţată pe un zid de piatră, la umbra unui smochin, îi trăncăneam despre călătoria pe care mă pregăteam să o fac în India. Era fascinat de India, mi-a spus că şi-ar dori foarte mult să o viziteze. N-a mai apucat…
Eu nu puteam să-l văd pe Simion la şase dimineaţa la peisaj. La ora aceea abia mă culcam, ca şi astăzi! Simion a fost un om cu program, şi cu voinţa de a se ţine de acest program. Când nu lucra în atelier, lucra en plein air. Mereu la aceeaşi oră. Dacă mergea la peisaj la şase dimineaţa, nu putea să continue pânza la şase seara. Din pricina luminii. Şi venea din nou, a doua zi, la aceeaşi oră.
Disciplina lui era datorată în mare măsură şi sportului.
A fost înotător de performanţă! Cu ani în urmă, Oliv Mircea i-a organizat lui Simion o expoziţie la Bistriţa. Am vorbit în deschidere, începând cu: „Simion a debutat ca sportiv de performanţă, iar asta se vede şi în pictura lui!”.
Asta putem spune şi despre Ionică Grigorescu, şi el a debutat ca sportiv de performanţă.
Da! Dar el era la săritura cu prăjina! Mai la înălţime (râde – n.a.).
În artă şi, în definitiv, în orice profesiune, contează cu ce vii „pe deasupra”.
Cu omenescul…
Contează şi amănuntul biografic. Povesteşte-mi despre părinţii lui Simion.
Familie de artişti. Costică (Constantin, n.a.) Crăciun a fost un pictor foarte bun, Geta (Georgeta, n.a.) soţia lui, pictoriţă foarte bună, a făcut şi tapiserie, iar Oana, sora lui Simion, este tot bună pictoriţă.
Simion era îndrăgostit de vechea pictură chinezească. Se simte influenţa ei în lucrările lui.
Se simte. Era îndrăgostit şi de vechea literatură chinezescă: el mi-a pus în braţe ,,Călătorie spre Soare Apune”, o capodoperă a romanului chinezesc clasic. Îl descoperise în timpul în care a stat la Berlin pe Caspar David Friedrich, care l-a impresionat puternic, se vede şi asta în anumite peisaje pictate de el. O rigoare chinezo-nemţească. Un poem.
Picta direct cu pensula (nu făcea desen preparator pe pânză – n.a.), dacă trăgea o dreaptă, era linie dreaptă! La mine apare mai bâjbâită, mai mişcată.
Mai emoţionată!
Am fost împreună pentru ultima oară într-o tabără la Brăila, el m-a invitat. Ne plimbam pe nişte străduţe, Simion îmi zice: „Du-te şi vezi acolo”. Erau nişte trepte din piatră, nişte copaci galbeni – toamnă, splendid! El m-a trimis să văd cât este de frumos subiectul acela. A doua zi, eram acolo cu şevaletul.
Te-a trimis la ,,motiv”.
Da, dar nu mi-a zis: „Uite, asta ţi-ar plăcea ţie”. Doar m-a trimis să văd… Ştia că-mi va plăcea.
După ce aţi terminat studiile, aţi fost repartizaţi la Urziceni.
La fabrica de cărămidă şi PAS – polistiren armat cu sticlă, Cesarom – filiala de la Urziceni. Mulţi colegi am fost repartizaţi acolo, pentru că nicăieri nu erau posturi în învăţământ. După un an la Urziceni, am fost întrebaţi dacă vrem să ne mutăm la Cesarom în Bucureşti, iar Simion, împreună cu un alt coleg, Alexandru Radu, au refuzat, au zis că rămân la Urziceni – din pricină că directorul nu-i constrângea cu nimic. Erau liberi să facă ce vor. Lui Simion îi plăcea, era un râu acolo, mergea la pescuit. Şi avea berechet timp să lucreze şi peisaj.
Acolo am păţit tărăşenia. Vin în spate cu şevaletul, de-a lungul râului. ,,Aţi prins ceva?”, mă întreabă un cetăţean. Cetăţeanul, cu mintea la peşti, iar şevaletul, undiţă. ,,Nu, n-am prins nimic!”, îi răspund.
Nu aveaţi program de respectat la Urziceni?
Nu. Programul meu personal era: mergeam de două ori pe săptămână, luam trenul de 8 dimineaţa către Urziceni, la 10 eram acolo, semnam condica, stăteam de vorbă cu Simion – el locuia acolo – iar la ora 12 eram înapoi în gară şi la 14, înapoi în Bucureşti.
Dar ştiu că ai lucrat peisaj.
Da. După un an de program permisiv, directorul de la Urziceni, Gavril Wesmass – un om excepţional – constrâns fiind de şeful de la Bucureşti, ne-a spus că nu se mai poate să fim navetişti. Şi că trebuie să stăm la Urziceni, să semnăm condica zilnic… Altceva nu aveam de făcut decât să semnăm condica. Atunci am locuit şi eu câteva luni acolo, în căminul fabricii. Şi am lucrat peisaj. Într-o zi ieşeam pe poarta fabricii – în orele de serviciu, chipurile – cu şevaletul în cârcă şi pânza sub braţ, iar directorul, în maşina lui, tocmai intra… Mi-a făcut semn cu mâna, adică unde mă duc? I-am făcut şi eu semn: la peisaj!
Până la urmă însă n-am mai avut de ales, am fost siliţi să purcedem cu toţii la Cesarom Bucureşti. Aici ni s-a spus că programul este program! Simion a semnat condica două săptămâni. Apoi a dispărut din fabrică.
Fără să dea nicio explicaţie?
Explicaţia este că nu-i plăcea acest program. Nu suferea constrângerile de doi bani. Dar dacă nu terminai cei trei ani de stagiatură obligatorie, pierdeai drepturile acordate de diploma de absolvent… Lui Simion nu i-a păsat! A abandonat stagiul. Eu am terminat stagiul, dar chiuleam cât puteam… La un moment, directorul Cesaromului s-a dus la Institut, să se intereseze de noi, bandiţii Simion Crăciun şi Sârbulescu, chiulangii. Şi aude cu stupoare la secretariatul Institutului că nu suntem bandiţi, ci dimpotrivă, că am fost nişte studenţi foarte buni.
Ce trebuia să faceţi ca stagiari la Cesarom?
Eram creatori, aşa suna încadrarea. Pictam vase de ceramică, care erau puse la ars în cuptor. Ni se cerea să facem raport lunar de activitate, iar eu scriam: schiţă, proiect, concept pentru vas cu papagal! Special scriam aşa, să fie stupid, să nu se înţeleagă nimic. Suna însă serios, ca şi încadrarea de creator… Îmi băteam joc (râde copios – n.a.), se vedea, bineînţeles, lucrul acesta, dar nu aveau ce să îmi facă. După cei trei ani de stagiatură, mi-am dat demisia. Doamna de la secretariat îmi zice: „Eşti prost!”. A zis asta fiindcă ştia că nu fac nimic, şi iau totuşi salariu. Nu mi-a păsat că sunt prost. Bine am făcut că m-am cărăbănit de acolo!
Chiar şi la acest capitol, Simion mi-a luat-o înainte…
Mi-ai spus că Simion se definea anarhist. Aş menţiona: Costică Crăciun avea relaţii bune cu vechiul regim.
Costică Crăciun avea concepţii de stânga. Precum Camil Ressu, Tonitza… Şi chiar Luchian. Sper că nu mă înşeală memoria: Afane Teodoreanu îmi povestea că Luchian a defilat în tinereţea lui nu doar pe bicicletă, ori doar în maşini scumpe, ci de-a dreptul cu steagul roşu în mână. Sigur, asta mai înainte de victoria bolşevică….
Crezi că aceste concepţii ale lui Costică Crăciun l-au influenţat şi pe Simion?
Cred că da. Dar eu nu îmi pun problema asta, mă uit doar la Simion. Lui nu-i păsa de nimic. Las faptul că a dat cu piciorul în diplomă. Dar nici măcar demisia de la locul de muncă nu şi-a dat-o. S-a topit de la CESAROM, a dispărut pur şi simplu!
Pentru a intra la UAP (Uniunea Artiştilor Plastici din România – n.a.) trebuia să ai trei participări la saloanele oficiale, municipale şi republicane. Salonul din 1982 era dedicat lui Ceauşescu. Simion îmi spune: „Am să fac portretul lui Lenin, să i-l dedic lui Ceauşescu”. Îi zic: „Măi, Simion, ai înnebunit, te împuşcă ăştia!”. Nu a făcut portretul, dar îţi spun ţie asta ca să vezi ce-i trecea lui prin cap.
Anarhismul practicat de Simion…
El era şi mare admirator al literaturii ruse. Citea în armată „Război şi pace”. Eu nu citisem Tolstoi, dar îi tot ziceam să-mi dea pace cu Tolstoi, pentru că Dostoievski este cel mai bun! Vezi, fiindcă tu m-ai provocat, Gauguin şi Van Gogh! El nu şi nu, Tolstoi, Tolstoi, iar eu îi dădeam înainte cu Dostoievski. Pe urmă am citit „Război şi pace” – datorită lui Simion, pentru că m-a bătut la cap! După ce l-am citit, am înţeles că este o capodoperă.
Când s-a produs schimbarea în Simion, când s-a lăsat atins de Evanghelii?
Habar nu am! Nu ştiu cum.
Când ţi-ai dat seama? Cum ţi-ai dat seama?
A început să citească teologie, era tobă de tratate de teologie, să ştii! Mergea la biserică, avea un duhovnic…
Începând de când?
Habar nu am!
Nu aţi avut vreo discuţie pe tema asta?
Nu.
Lui Simion îi reproșezi că este un trădător. De ce?
Bandit și trădător! Pentru că ne-a dat cu tifla și s-a cărăbănit dintre noi. Ți-am povestit, joc table și acum cu Simion, întâi mă uit la crucea pe care o am pe perete în atelier și zic: „Doamne, pomenește-l pe robul tău, Simion”. Dau o dată cu zarul să văd cine dă primul, apoi dau eu și pentru el, și pentru mine. De obicei, mă bate!
Te bate Simion?!
Mă bate, banditul!
Simion Crăciun (4 iunie 1956 – 19 martie 2013). În 1981, a absolvit Institutul de Artă „Nicolae Grigorescu”, București, secția pictură, clasa prof. Marius Cilievici, pictor. A trăit și a creat în București, Berlin, Santiago de Compostela.
Lucrări Simion Crăciun:
Autoportret Simion Crăciun
