Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ada Hausvater, managerul Teatrului Național din Timișoara, alături de public

Exclusiv „România liberă”. Dialog cu Ada Hausvater, managerul Teatrului Național din Timișoara

În ediția de astăzi, vă prezentăm un interviu cu Ada Hausvater, managerul Teatrului Național din Timișoara.

Emanoil Ursache 0 comentarii

Actualizat: 15.11.2019 - 00:41

Spre sfârșitul Festivalului European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești, aflat la a noua ediție, managerul TNTm a discutat cu reporterul „României libere” despre mai multe subiecte importante: provocările cu care se confruntă un teatru și cum pot fi ele depășite, despre FEST– FDR și următoarele proiecte ale Teatrului Național din Timișoara, punctând asupra rolului educativ pe care trebuie să-l joace cultura în societate.

România Liberă: Prima întrebare pe care aș dori să vi-o adresez, date fiind problemele cu subfinanţarea în cultură, am observat că aţi reuşit să aveţi public şi, în final, să aveţi succes. Care ar fi reţeta succesului, având în vedere problemele cu care vă confruntaţi?

Ada Hausvater: Teatrul Național din Timișoara s-a impus în fața publicului cu un repertoriu consistent, un repertoriu important, construit cu actori, regizori, oameni de scenă şi cu un personal tehnic profesionist şi serios. Este multă muncă aici: identificarea Teatrului Național ca spațiu al stabilității și al profesionalismului are în spate ani de zile de lucru şi de construcţie. Acest repertoriu este realizat într-un număr serios de ani, iar succesul nu a apărut peste noapte, ci are la bază o sumă de direcții foarte clare, urmărite de-a lungul timpului cu obstinată constanță. Mă întrebați despre subfinanţare – Teatrul Național are o situație bună în ceea ce privește publicul, afluxul de spectatori și numărul de bilete vândute. Cultura are un buget cu mult redus, tot mai mic de la an la an, cum bine se ştie, însă, în acelaşi timp, a fost  important să învăţăm să construim repertorii - suntem un teatru de repertoriu – cu spectacole care să reziste mulţi ani. Teatrul Naţional are în repertoriu peste 50 de titluri pe care le rulează în cele trei săli ale sale (Sala Mare, Sala 2 și Studio „Uțu Strugari”), cu o medie de 22 de spectacole pe lună. Unele dintre ele se joacă deja de peste un deceniu, altele au trecut de 100 de reprezentații și încă se joacă cu sălile pline. Asta spune ceva despre seriozitatea, constanța, determinarea și stabilitatea acestui teatru, dar și despre o dinamică foarte bună în relația sa cu publicul.

Ada Hausvater

RL: Aţi afirmat că succesul pe care îl aveţi vine în urma unui proces construit în timp. Cum a fost la început?

AH: Foarte greu, deoarece am pornit de la nevoia de a redefini identitatea Teatrului Naţional, atât în Timişoara, cât şi în România. A trebuit să facem vizibilă personalitatea trupei, să arătăm ce o distinge de alte trupe de teatru. Să dăm direcția acestui teatru ca profil de repertoriu şi ca implicare. Am dorit și, în concursul pentru postul de manager al Teatrului Național, am propus un teatru implicat, un teatru care comunică deschis, un teatru care sparge peretele psihologic dintre scenă şi public. Am vrut spectacole de teatru care implică publicul şi pentru care actorul trebuie antrenat. Cu alte cuvinte, fie că punem în scenă Shakespeare, Berthlot Brecht sau Peca Ştefan, putem spune că am reușit doar atunci când publicul merge cu noi, intră în povestea, în convenția spectacolului, se acordează cu spectacolul, iar imaginația, intelectul și emoția lui rezonează cu ceea ce spectacolul îi sugerează. Ca atare, a fost destul de dificil, a durat un timp până când oamenii s-au reîntors către Teatrul Național, au intrat în acest tip de dialog, dar după aceea a fost bine, am funcţionat foarte bine. Desigur, titlurile pe care le montăm sunt imporante, dar, mai departe, motorul acestui repertoriu îl reprezintă actualitatea sa – spectacolele Naționalului se adresează, fără excepție, omului de astăzi. O piesă de rezistență în tot acest angrenaj al identității și al dimensiunii Teatrului Național este Sala 2. Am început să jucăm acolo în 2008, dar în actuala sa formă a fost deschisă în 2010. Era nevoie de un astfel de spațiu modern, apropiat, flexibil, iar publicul și l-a însușit aproape instantaneu. Mai departe, cumva, publicul a recuperat în conștiința colectivă și Sala Mare, trecând prin Sala 2. Între timp, am deschis și Studio „Uțu Strugari”, sunt deja 10 ani de atunci, iar astăzi putem spune că, dincolo de atenția de care se bucură spectacolele Teatrului Național, există și un public al fiecăreia dintre cele trei săli de joc.

RL: Referitor la Sala 2, în care am văzut aseară (n.r. – sâmbătă, 9 noiembrie) spectacolul Despre oameni şi cartofi, am observat că este foarte bine dotată nu doar pentru teatru, aveţi un ecran foarte bun, dotări foarte bune din punctul de vedere al sonorizării, iar acest lucru s-a remarcat şi în spectacolul lui Radu Afrim, deoarece acesta combină mai multe tipuri de arte, nefiind doar teatru. Este şi cinematografie, este şi muzică şi coregrafie, ceea ce mi-a făcut o impresie foarte bună ca spectator.

AH: Sala 2 este un spaţiu unde se poate desfăşura tot ce înseamnă arta performativă actuală. Acesta a fost principiul care a stat la baza realizării ei, iar dorinţa noastră este ca Sala 2 să fie și în continuare un spaţiu deschis experimentului, drumurilor noi. Cred cu tărie că un spectacol de teatru autentic deschide drumuri.

Flavia Giurgiu, în „Despre oameni și cartofi”

RL: Am văzut că aveţi un public tânăr, majoritatea între 16 şi 24 de ani, dar şi persoane mai în vârstă. Aveţi anumite studii pe baza cărora construiţi spectacolele?

AH: Avem, într-adevăr, chestionare și statistici care ne dau o idee clară despre profilul publicului nostru, despre apetența unor categorii sau ale altora pentru programele și pentru proiectele Naționalului. Sigur, observația dumneavoastră privind structura publicului este corectă, dar trebuie nuanțată. Acum suntem în plin festival, eveniment care determină o structură aparte, foarte asemănătoare, dar nu neapărat identică structurii publicului din stagiune. Depinde foarte mult de titlu; fiecare titlu atrage un anumit public, cum este şi normal. Vă dau un exemplu: aseară (n.r.– 9 noiembrie), la Despre oameni şi cartofi era într-adevăr un public tânăr, însă, cu câteva zile mai devreme, la Legături Primejdioase, era un public preponderant matur. Statistic vorbind, Teatrul Naţional atrage cu precădere oameni tineri, care au depășit etapa studiilor, oameni cu rutine de viață bine definite – locuri de muncă, copii, familii – astfel încât vizionarea unui spectacol este o opțiune fermă, o alegere. Este foarte important să fim conștienți de acest lucru și să-l recunoaștem. E, în egală măsură, important pentru noi să provocăm tinerii să vină la teatru atât prin spectacole care se racordează la ei, cât și prin diferite alte formule; aș da ca exemplu o serie de campanii lansate de-a lungul anilor care i-au provocat să vină la teatru în numele unui concept, al unei idei. Și tinerii răspund, înțeleg că teatrul este un loc prin care se vor dezvolta şi prin care se vor descoperi pe ei înșiși, fără doar şi poate. E un demers de la care nu ne-am abătut niciodată: trebuie să dăm încredere tinerei generaţii în forța de schimbare a teatrului.

„Legături primejdioase”

RL: Am observat că sunt mulţi actori tineri implicaţi în proiectele pe care le aveţi.

AH: Media de vârstă a trupei Teatrului Național este de 40 de ani, însă colaborăm intens cu actori cu mult mai tineri. Consider că este foarte important ca actorii tineri să intre în teatru, să joace, să se formeze. Tehnica de teatru este ceva ce se învață în lucru, în repetiții, încercând, descoperind sensuri noi – și făcând toate acestea împreună.

RL: Referitor la tematica spectacolelor am observat teme feministe, teme cu impact social, ceea ce este un lucru respectabil. Cum aţi ajuns la aceste teme?

AH: Nu ştiu dacă e bine să limităm orizontul acestor spectacole la o singură temă, însă feminismul îşi are rolul său, desigur. Revenind la festival, cred că unul dintre marile sale atu-uri este exact panoplia de teme pe care o propune: sociale, religioase, politice, istorice, teme introspective și teme extrospective. Privind cu atenție selecția realizată de Oana Borș, am putea spune că e multă educație civică în temele alese, și am convingerea că educația este drumul principal de care are nevoie societatea astăzi. Dar dincolo de festival și de selecția asumată de Oana Borș, aşa cum spuneam și mai devreme, Teatrul Naţional din Timișoara şi-a asumat sub conducerea mea direcția unei implicări reale în comunitate și transparența acțiunilor sale, în speranța de a determina prin forța exemplului o schimbare în societate, o schimbare înspre bine. Dintotdeauna teatrul a fost vocea revoluţiilor, a marilor schimbări sociale, dintotdeauna teatrul le-a subliniat, le-a prefigurat. Teatrul nu a stat niciodată deoparte. Ca atare, consider că teatrul trebuie să se implice în societate. Nu mă refer neapărat la o implicare politică, ci mai degrabă la una psihologică – ca formulă de a înțelege, ca formulă de a debloca cumva nişte căi aparent blocate. Vorbind despre feminism – şi mă bucur că aţi atins acest subiect – eu cred că feminismul este perceput prea adesea doar în formă, pe suprafața, și nu în esența lui. De asemenea, cred că este important ca discuţia despre egalitatea de şanse să nu oculteze esențialul: fundamental important este ceea ce face fiecare dintre noi, fundamental important este că suntem rezultatul acţiunilor noastre, independent de faptul că suntem femeie sau bărbat. Asta este ceea ce ne determină atributul individual, nu genul.

RL: Când am vorbit despre feminism mă refeream inclusiv la temele legate de abuzurile asupra copiilor.

AH: Cred că vă referiţi la fenomenul de bullying. Mi se pare un semnal uriaş de alarmă pentru România. Modul în care adulţii tolerează acest fenomen, în școli și în afara școlilor este un subiect extrem de grav, punctual. Bullying-ul va marca generaţiile care vin, iar faptul că acum în şcoală un copil este chinuit va avea, fără îndoială, repercusiuni asupra viitorului adult. Faptul că mult prea mulți adulţi și, încă mai grav, mult prea mulți decidenți din sfera educațională și cea politică nu înţeleg acest lucru, faptul că nu înţeleg că prioritar pentru dezvoltarea unei națiuni este sistemul ei educaţional, mi se pare cea mai gravă și mai riscantă situaţie pentru țară. Asta e societatea în care vrem să trăiască și să se dezvolte copiii noștri? Una alcătuită din victime și torționari? Ar fi cazul să ne dăm seama că, nefăcând nimic, transformăm societatea în una de tip concentraționar. Și încă ceva: bullying-ul nu este întotdeauna fizic. Când cineva – și hai să ne uităm în jurul nostru doar 5 minute! – pune un copil într-o situație umilitoare, îl jignește, îl bruschează verbal, îi poate schilodi viitorul pentru totdeauna. Este o temă de discuție mai mult decât importantă, o responsabilitate enormă a societății și, punctual, a tuturor celor care au pârghiile necesare să ofere sistemului educațional șansa să evolueze pe o traiectorie corectă. Este o problemă extrem, extrem de gravă, pe care Teatrul Național a lansat-o în repetate rânduri în spectacolele sale sau în spectacole invitate în ediții succesive de festival, dar și în dezbateri.

„Cercurile încrederii”

RL: Probabil această indignare pe care o împărtăşiţi dumneavoastră şi pe care o aveţi în comun şi cu actorii care au jucat în „Cercurile încrederii” a condus la un spectacol foarte reușit. Foarte frumoasă iniţiativa dezbaterii de la final, pe lângă punerea în scenă, pe lângă jocul actorilor şi textul premiat.

AH: Remarca dumneavoastră mă bucură. De când am început lucrul la acest spectacol, ne-am propus să ne adresăm nu doar adolescenților, cât mai ales părinţilor şi profesorilor. Așa a fost gândit, ca spectacol pentru adulţi. Copiii au cu adevărat şanse doar dacă părinţii lor, profesorii lor, adulții din jurul lor învață că au o datorie cel puțin egală de a învăța să comunice cu tinerii. Nu este complicat și, totuși, foarte mulți adulți cad examenul comunicării cu propriii lor copii.

RL: Cât de curând se vor împlini 30 de ani de la Revoluţie, iar, ieri (n.r. – sâmbătă, 9 noiembrie), aţi avut o dezbatere pe această temă.

AH: În deschiderea festivalului spuneam că, după 30 de ani de la evenimentele din `89, ar fi bine să admitem că ținem viu un subiect ce nu ne mai scuză. Cred că este timpul să ne punem un diagnostic ce ţine de viitor, nu de trecut. Nu rezolvăm absolut nimic generalizând, dând vina pe  comunism. Dacă ceva nu funcţionează sau dacă cineva nu face ceva este din motive punctuale, personale.  Faptul că nu suntem buni în ceea ce facem nu este pentru că am fost comunişti, sau pentru că am crescut în comunism (mai precis, în „socialismul multilateral dezvoltat” care căuta drumul către comunism, dar pe care până la urmă nu l-a mai găsit), ci pentru că nu avem pretenții de la noi înșine, pentru că nu găsim o voce comună, o formulă constructivă, sau, pur și simplu, pentru că ceva nu a funcţionat. Nu putem să ne ascundem la nesfârșit lipsa de responsabilitate în spatele unui termen, oricare ar fi el. E mult mai necesar să discutăm despre democraţie, cum o construim, ce înseamnă ea, ce reguli presupune libertatea. În fond, libertatea este ceva ce trebuie să îţi asumi, iar faptul că în `89 am avut această uriaşă şansă de a fi liberi, este extraordinar. De ce nu ne bucurăm de această şansă, în loc să rămânem blocați, captivi de bună voie?

RL: Probabil din cauza diferenţelor dintre oameni. Referitor tot la acest subiect, aş dori să vă întreb dacă, pe lângă spectacolele din cadrul festivalului ce au legătură cu comunismul, aveţi în plan să organizaţi alte spectacole pe această temă la împlinirea celor 30 de ani de la Revoluție?

„Sunt o babă comunistă”

AH: Teatrul Naţional a montat Sunt o babă comunistă, după Dan Lungu, exact în acest spirit. Spectacolul a fost creat în siajul festivalului, dar el rămâne în repertoriul Teatrului și propune nu atât un moment festiv, cât, mai ales, o atitudine. Din respect pentru toţi cei care au murit la Revoluţie, avem obligaţia de a face lucrurile să funcţioneze, avem obligația să ne creăm propriile șanse. Trăim, suntem liberi, este un cadou uriaş pe care acei oameni curajoși și idealiști ni l-au făcut. Atunci haideţi să dovedim că suntem liberi, nu să aşteptăm să ne confirme cineva că suntem liberi. Hai să învățăm să lucrăm cu noi înșine fără a aștepta mereu un „cârmaci” care să ne spună ce să gândim, cum să acționăm. Hai să învățăm să fim pozitivi. Acestea sunt adevăratele dovezi de respect pentru cei care ne-au făcut acest dar fabulos.

„Sunt o babă comunistă”

RL: Înţeleg! Revenind un pic la actualitate, din decembrie `89 şi până astăzi, aş avea o curiozitate. Cum decurg relaţiile dintre TNTm şi autorităţile locale? Se implică, vă ajută, colaboraţi bine cu ei pentru realizarea proiectelor?

AH: Teatrul Naţional este o instituţie aflată în subordinea Ministerului Culturii. Primăria și Consiliul Local și, de asemenea, Consiliul Județean pot finanța – și finanțează – proiecte. Vă dau exemplul Festivalului care a primit finanțare de la autoritățile locale pentru modulul FEST (Festivalul European al Spectacolului Timișoara). De asemenea, Teatrul a primit și alt fel de sprijin pe plan local. Astfel, Primăria a transferat Statului proprietatea Sălii 2, în administrarea Teatrului Național. Este prima clădire care aparține exclusiv Teatrului, de la înființarea acestuia în 1945. Mai ales în contextul în care Timişoara va fi Capitala Culturală în 2021, autoritățile locale au găsit în Teatrul Național un partener la fel de determinat să facă tot ce îi stă în putinţă, corect şi legal, pentru ca Timişoara să reprezinte România în Europa ca o adevărată capitală a culturii.

RL: Aş dori să vă întreb cam care ar fi tendinţa generală, cu alte cuvinte dacă există un curent cultural ce caracterizează Teatrul Național din Timişoara.

AH: Da. Teatrul Național din Timișoara este un teatru modern. Dată fiind calitatea de teatru național pe care o are, prin programele sale Naţionalul își propune o abordare cât mai cuprinzătoare de stiluri și teme, de la spectacolul pentru copii la textul clasic, de la musical la spectacolul pe teme sociale. Mai mult decât atât, repertoriul Teatrului se conectează la teatrul – dans, realizează evenimente și workshop-uri care să implice oameni cât mai diferiți, organizează (deja de 8 ani) cursuri de teatru pentru amatori de toate vârstele. Cumva, dacă ar trebui să definim cumva Teatrul Național, cred că trăsăturile sale fundamentale sunt două atribute ale tinereții: curiozitatea și dinamismul. Accesăm toate formele posibile, mai ales pentru că, din punctul meu de vedere, este o responsabilitate pentru Teatrul Naţional să deschidă drumurile cât mai mult în artele performative. Totodată, Teatrul Naţional se mai distinge printr-un aspect, încurajând foarte mult demersul independent. Este foarte important să avem cât mai multe trupe independente, artiști independenți, tehnicieni de teatru independenți, cu alte cuvinte trebuie dezvoltate alternative, competiţia. Teatrul Național face toate aceste lucruri, câștigându-și în fiecare zi reputația unui pol cultural.

Publicul din Timișoara

RL: Ce credeţi că aţi reuşit dumneavoastră să implementaţi aici, iar alte teatre din ţară nu au reuşit să facă şi ar avea de învăţat?

AH: Vă pot răspunde în ceea ce ne priveşte pe noi. Cred că esențial a fost modul în care am construit repertoriul și felul în care l-am menținut – prin programarea spectacolelor, dar și prin promovarea lor. Ceea ce mi-aş fi dorit din partea altor teatre ar fi fost să se deschidă mai mult pentru artiștii independenți, să dea şansa şi celor care nu sunt angajaţi să lucreze, să provoace o competiție benefică. Noi, în Timişoara, am făcut acest lucru şi a fost foarte bine.

RL: Este ceva ce aţi văzut în alte teatre şi aţi dori să implementaţi sau v-ar putea inspira în următoarele proiecte?

AH: Vă spun ce mi-aș dori pentru Teatrul Național și, de fapt, pentru toate teatrele din România. Mi-aş dori să avem un buget suficient de mare şi la timp aprobat, astfel încât să putem anticipa și să putem realiza toate proiectele și toate parteneriatele internaționale pe care ni le dorim şi pe care de multe ori nu le putem pune în practică în lipsa predictibilității financiare. Mi-aş dori să avem un buget multianual. Ar fi o uriaşă şansă pentru toate domeniile din România, nu doar pentru teatru.

RL: O întrebare puţin mai personală acum. În activitatea dumneavoastră, aţi avut un model inspiraţional care v-a ajutat să atingeţi aceste performanţe?

AH: Ca manager, m-a ajutat foarte mult faptul că sunt regizor. Atunci când am dat concurs pe postul de director, m-am bazat foarte mult pe faptul că știam actorii, făcusem deja un spectacol aici şi ştiam acest spaţiu, în rest nu cunoşteam nimic. Stătusem în Timişoara mai puțin de două luni, nu aveam nicio legătură cu acest oraş. Felul în care am abordat reconfigurarea Teatrului Național s-a bazat foarte mult pe formaţia mea de regizor care m-a învățat să lucrez cu oamenii, pe de-o parte, și să construiesc structuri logice, practice, aplicabile. Cred că asta a fost foarte important. Faptul că în toţi aceşti ani am luat numai ceea ce era bun în cei cu care am lucrat, faptul că am construit pentru om, cu ceea ce poate să facă, nu împotriva omului, faptul că am căutat mereu să construiesc și niciodată să demolez, toate astea au dat rezultate, teatrul a funcţionat bine. M-ați întrebat de modele. Sunt directori extraordinari în România, cum este Tompa Gabor, un director extraordinar şi un regizor extraordinar. Un alt director care m-a impresionat mult a fost Emil Boroghina, fantastica intuiţia cu care a dezvoltat Teatrul Naţional din Craiova la vremea respectivă. Desigur, m-aş putea întoarce în timp la doamna Bulandra, care rămâne un model autentic de talent şi pozitivism, şi, nu întâmplător, o femeie ce a construit un teatru fantastic.

RL: O ultimă întrebare legată de anul 2021, când Timişoara va deveni Capitală Culturală Europeană. Cam care este stadiul, în momentul de faţă, al proiectelor pe care le veţi pregăti pentru acest eveniment?

AH: Ne pregătim, cred că fiecare instituţie se pregăteşte. Avem o serie de proiecte importante. Anul 2021 ar trebui să fie un început pentru această nouă faţă a culturii europene. Sper să fie aşa.

RL: Deci ne putem aştepta la reprezentaţii care să ajute spectatorul să înţeleagă mai bine temele şi valorile europene?

AH: Corect. Și să deprindă o practică europeană. Cred că ceea ce noi ar trebui să facem ar fi să învăţăm, să descoperim în noi cum să fim cu adevărat racordați la prezent, europeni, oameni ai acestor timpuri. Cum să nu ne mai uităm în spate, ci în faţă. Teatrul Național are un proiect amplu legat de anul 2021, de poziţionarea României în context european (de altfel, acesta este un subiect important în demersul Teatrului Național: FEST-FDR este întru totul expresia poziționării dramaturgiei românești în context european). Cred că vor fi lucruri frumoase, cred că 2021 va fi un an extraordinar, plin de evenimente importante. Teatrul Național are, cu siguranță, un rol important în acest proces și sper că vom deschide drumuri noi, importante, drumuri care să ne apropie unii de ceilalți și să ne ajute să comunicăm și să învățăm.

Publicul Teatrului Național din Timișoara

 Fotografii: Adrian Pîclișan

Comentarii

loading...