Dan Berindei povestește cum era să fii istoric pe vremea comuniștilor

România Liberă: Cum a fost perioada comunistă pentru dumneavoastră, ca istoric?

Dan Berindei: O să vă șochez, a fost o experiență interesantă, cu rele și cu bune. Și când spun interesantă, spun din punct de vedere al oamenilor, m-am intersectat cu mulți proști, dar și cu oameni deștepți.

Câte compromisuri trebuia să faceți ca istoric în acea perioadă?

Compromisurile pe care le făceam erau omisiunile. De exemplu, să nu vorbesc despre Brătieni, pe care ar fi trebuit să-i înjur. După 1968 s-au schimbat lucrurile. Comunismul național a îngăduit să reintre în mentalul nostru personalitățile istorice care până atunci nu existau decât cu etichete negative.

După 1968 s-a schimbat ceva în scrierea istoriei?

Desigur. Dacă s-a ajuns ca până și în discursul lui Ceaușescu să fie amintit Ion Brătianu pozitiv, asta spune multe! Chiar si despre regalitate s-au mai corectat! De exemplu, ultima mea carte de plan, care a apărut în 1990, dar a fost predată în 1989, a fost despre începuturile domniei lui Carol I. În  1975 n-ar fi fost posibilă, desigur. Se vorbește întotdeauna otova de perioada comunistă. Avem excese și în sens negativ și în sens laudativ, fără nuanțe. Iar nuanțele sunt dominante, ca și în viață.

Tratarea perioadei comuniste ar trebui să fie făcută onest, și să se spună exact, pe perioade de timp, cum au stat lucrurile. Să se spună că la început a fost groaznic, deși acest cuvânt e prea blând pentru ce a fost, din toate punctele de vedere, iar pe de altă parte, după s-a intrat într-o perioadă relaxată. E adevărat că nu a durat prea mult, mai puțin de un deceniu, dar a fost. Este o realitate concretă. Apoi s-a intrat în faza a treia, care a fost iar dezastruoasă.

Cât de relativă este relatarea istoriei?

Istoria este relativă, interpretativă și dominată de politică în toate orânduirile.

Dar istoricul nu trebuie să se bazeze pe documente și fapte?

Ba da, dar totul este să ai libertatea de a te baza numai pe documente, fapte, să ai acces la toate. Până în ‘68 nu am avut această libertate, apoi da. Pe Titu Maiorescu, de exemplu, trebuia să-l faci albie de porci.

Și o făceați?

Aplicam metoda omiterii, atât cât ținea acest lucru. Dacă aveai o abilitate de pană, puteai să ocolești lucrurile astea. În 1968, de fapt chiar mai dinainte, am avut sentimentul de libertate. Și nu numai internă, ci și externă. În 1965 a fost Congresul de Științe Istorice de la Viena, unde am fost 40 de inși din România, în timp ce din celelalte țări nu erau mai mult de șapte-opt persoane. Nu a fost numai asta, ci faptul că noi aveam libertatea de a lua cuvântul și de a interveni liber în discuții. Și noi interveneam, dar cu cap ca să spun așa, în timp ce colegii noștri bulgari, cehi veniseră cu intervențiile făcute de acasă, controlate de partid, neavând voie să iasă din litera lor. Atunci am asistat, de exemplu, la huiduirea unui bulgar. A luat cuvântul și a citit ce avea el de acasă, dar ce citea nu avea nicio legătură cu ce se discuta. A fost un succes al nostru și ni s-au deschis atunci multe porți. Că noi nu le-am folosit apoi cum ar fi trebuit, e altă poveste! Dar un pas se făcuse.

Apoi, a fost congresul din 1980, de la București, un succes real. A fost o mare bătălie dar, cu concursul lui Mihnea Gheorghiu, care era atunci președintele Academiei de Științe Politice, s-a reușit. Când încă mai călătoream în străinătate, mult timp după, mă întâlneam cu oameni care-și aminteau și mulțumeau pentru cum s-a desfășurat.

Cum v-a afectat activitatea de istoric anii ‘80?

Prin marginalizare. Am fost tras pe linie moartă. Atunci a început perioada neagră din toate punctele de vedere.

Care este opinia dvs., ca istoric, despre Regele Mihai?

Despre Rege nu poți să spui decât lucruri bune. A fost un rege bun. Nu e vorba de monarhie, e vorba de monarh, de cel care va fi, asta e important la monarhie. Trebuie un monarh corespunzător și școlit. Să fii monarh este cea mai grea meserie. Din acest punct de vedere Regele Mihai a fost un exemplu minunat, a fost foarte bun. Contează foarte mult educația primită. Carol I a fost educat de tatăl său care era un democrat luminat. Am găsit o scrisoare din 1866, în care Carol Anton (el și-a cedat principatul pentru unitatea germană și ca răsplată a fost pus prim-ministru al Germaniei noi), își punea întrebarea dacă e cazul ca prințul să ia titlul de principe sau să rămână un fel de domnitor. Pe Ferdinand l-a frecat Carol I, ani de zile, cu o educație foarte spartană. Vai de sufletul lui, el fiind un timid. Dar a trebuit să învețe lecția domniei.

Am tot respectul pentru Regina Maria în privința operei ei și pentru ce ne-a dat nouă, românilor, dar din punct de vedere al educației copiilor… Și rezultatul s-a văzut în principal la Carol al II-lea în întregul lui comportament, el fiind de altfel cel mai deștept dintre ei. Carol al II-lea însă și-a dat seama și a făcut clasa palatină, care a fost o idee minunată și și-a pus pecetea pe Mihai.

După Revoluție, când Regele Mihai a venit în țară ne-am întâlnit la o masă și am vorbit despre tinerețe, eu fiind cu doi ani mai mic ca el. Mi-am dat seama atunci și mai bine ce pecete și-a pus această clasă palatină pe el. Acolo erau și copii de țărani și de boieri și un sas și un secui, un amestec general, care reprezenta de fapt România. Iar el a crescut în acea atmosferă, și nu numai că a crescut, dar a crescut cu un sentiment de egalitate, era în întrecere cu ei, nu a fost privilegiat.

Mihai era foarte apropiat de oameni, foarte firesc. Se vedea asta din toată comportarea lui. Se vedea naturalețea în toate aparițiile lui. Am pierdut foarte mult. Dacă s-ar fi restaurant monarhia cu el în ‘91-‘92 am fi fost într-adevăr ceva, dar atunci nu era coaptă ideea.

Vine Centenarul Marii Uniri. Ce ne leagă, ce-am făcut în acești 100 de ani?

Am făcut foarte mult, dar puteam face și mai mult, asta-i sigur. Am făcut cât am facut, cert este că noi am rămas nedezmembrați.

Cum ați defini noțiunea de patriotism?

Să treci țara înaintea oricărui alt obiectiv. Pentru conducători. Pentru omul de rând vă dau exemplul primei lecții de patriotism pe care am primit-o eu. Când a intrat România în război, tatăl meu, care era student la Paris, a venit voluntar în vara lui 1917 la Mărășești, după o lungă călătorie cu vaporul. Aici, a fost îngropat de o bombă și dezgropat de alta. Aparent nu a avut nimic, în fapt a rămas cu o surditate care s-a accentuat. La început era minoră, dar la sfârșitul vieții nu mai puteam comunica decât în scris. Toata viața lui, țara a fost pe primul loc, indiferent de ce a pățit, și a pățit multe. A fost ridicat și dus la Canal. Când s-a întors de la Canal a găsit un post de contabil, deși el era avocat. Și pot să vă spun că din leafa lui de contabil prăpădit mi-a lăsat mie în 1975, când a murit, 100.000 de lei și casa asta a costat 130.000 de lei. Pentru el, tot timpul țara era pe primul loc. Asta înseamnă patriotism. Dacă toată lumea ar gândi așa vă dați seama cât s-ar putea construi?

Familia e responsabilă în educarea copiilor în acest sens. Toată viața m-am ocupat de pașoptiști. Ei au plecat să studieze în străinătate și s-au întors toți. Unul singur a rămas, un Golescu, care s-a amorezat de o belgiancă, s-a însurat și a rămas acolo.

Cum ar trebui să sărbătorim Centenarul?

Ar trebui, în primul rând, să-l sărbătorim din suflet, nu festivist. Din păcate, festivismul e pe primul loc. Mi-aș dori să trăiesc să văd.

CASETĂ

CV

Dan Berindei A absolvit secția de Istorie a Universității din București cu calificativul “magna cum laude”. Și-a reînceput activitatea de istoric la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” în 1955. A publicat peste 500 de lucrări științifice, din care peste 50 de cărți. Este membru titular al Academiei Române și membru în biroul Asociației Internaționale de Istorie Contemporană a Europei.