Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Foto: Adrian Pîclișan

Cronică de teatru. „Cercurile încrederii” pot salva vieți sau le pot distruge!

În preocupările noastre profane, de multe ori foarte superficiale, avem tendința de a califica dramele copiilor și ale adolescenților ca fiind ceva banal, din categoria „ale tinereții valuri”.

Emanoil Ursache 0 comentarii

Actualizat: 15.11.2019 - 00:44

Uităm, însă, că pentru un înotător lipsit de experiență sau chiar o persoană care nu știe să înoate, și încearcă să învețe, până și cel mai micuț val poate să îi pună viața în pericol sau chiar să i-o răpească.

Exact așa apare sinuciderea, în rândul adolescenților, din probleme care par o nimica toată și sunt ignorate de către cei din jurul persoanelor suferinde, care ar fi putut să schimbe ceva, însă nu au fost conștienți de ce se întâmplă, de fapt, cu acei omuleți pe care îi numesc „copilul meu”, „elevul sau eleva mea”, „prietenul sau prietena mea”, „iubitul sau iubita mea” etc.

Rețeta sinuciderii este foarte simplistă, în esența ei complet diabolică. Se face un amestesc de drame „micuțe”, de cele mai multe ori începute în copilărie din relația cu părinții, dezvoltate de abuzurile unor alți adulți în adolecență, la care se mai adaugă și dezamăgiri din propriul anturaj sau dintr-un colectiv mai mare, în mod repetat sau nu. Dăcă în acest coș sufletesc avariat mai punem și o suferință profundă în dragoste, rețeta „micilor drame” dă naștere unei tragedii cutremurătoare: sinuciderea!

Tema aceasta foarte delicată mi-a fost readusă în atenție în timp ce vizionam o piesă de teatru, din cadrul Festivalului European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești (FEST– FDR), organizat de Teatrul Național din Timișoara (TNTm). Piesa se numește „Cercurile încrederii”, iar în transpunerea sa este reprezentată fix tematica pe care am menționat-o mai sus. Personal, consider că orice act de cultură are valoarea lui, chiar și atunci când transmite mesaje mai abstracte. Însă, arta, folosită pentru a atrage atenția asupra unor probleme sociale, este, din punctul meu de vedere, cel mai sublim lucru de care ne putem bucura.

Textul reprezentației îi aparține lui Radu Popescu și a fost declarat câștigător al Concursului Național de Dramaturgie, ediția 2017. Regia artistică a fost concepută de Mihaela Lichiardopol, care a reușit să găsească o modalitate prin care să atragă publicul tânăr către teatru și să creeze la finalul piesei un cadru de dezbatere cu acesta pe un subiect extrem de sensibil. De la reprezentația pe care am vizionat-o nu au lipsit și persoane mai în vârstă care au apreciat ceea ce au văzut și s-au implicat în discuțiile de la finalul „Cercurilor încrederii”, fapt ce arată că deși este o reprezentație dedicată problemelor adolescenților, interpretarea atrage public de toate categoriile.

Din distribuție fac parte actorii Laura Avarvari, Daniela Bostan, Roberta Popa, Ana Maria Cojocaru, Paula Maria Frunzetti, Cristian Szekeres, Costa Tovarnisky și Victor Manovici. Scenografia a fost realizată de Geta Medinski, iar muzica de Gabriel Almasi.

Titlul „Cercurile încrederii” se referă tocmai la grupurile sociale unde se dezvoltă adolescenții, de care au nevoie, în mod obligatoriu, pentru a trăi armonios. Cu toții căutăm sprijin, mai mult sau mai puțin în funcție de personalitate, în oameni cărora să le oferim încrederea noastră, oameni pe care îi numim „prieteni” și pot deveni o adevărată familie, mai ales când problemele de acasă ne fac să ne înstrăinăm de cei cu care împărțim același sânge. Însă, atunci când aceste „cercuri ale încrederii”, care au rolul de a forma un zid protector, ajung să fie surpate sau, chiar mai rău, distruse, depresia își face loc complet neinvitată în viață noastră. Netratată, „boala secolului” poate curma destine chiar cu propriile lor mâini.

Tematica piesei este dedicată dramelor ignorate prin care trec adolescenții unui liceu de prestigiu de teatru, majoritatea aflați la vârsta de 17 ani. Mesajele sociale transmise sunt numeroase și complexe, în același timp. Fiecare personaj reprezintă o tipologie anume, cu problemele lui personale specifice. Fata de bani gata, puștoaica rebelă, vedeta clasei, tipa talentată, dar timidă și băiatul profund sunt personajele care formează trupa de teatru a liceului elitist. Imaginea adultului este reprezentată, de asemenea, de trei categorii distincte: profesoara clasică de limba română, profesorul cool – admirat la început de toți liceenii – și directorul sever, așa-zisul „bătrân înțelept” cu deprinderi de intelectual rasat.

Profesorul cool, care ar fi trebuit să fie mentorul actorilor aspiranți și cel care le propune să formeze un „cerc al încrederii”, ajunge să devină cea mai mare dezamăgire și o influență profund toxică în destinele personajelor. În loc să fie un mentor, el întreține relații sexuale cu elevele lui și este foarte aproape să o violeze pe una dintre acestea. Când poetul trupei de teatru își dă seama cu ce se ocupă, de fapt, profesorul său, încearcă timid să poarte o conversație cu acesta de la bărbat la bărbat, prin care să îi explice că nu este ok ceea ce face. Efortul său a fost de Sisif, dar ca orice idealist nu se poate da bătut atât de ușor. Își continuă lupta, ajunge să discute cu directorul liceului, care nu îl crede și vorbește despre profesorul cool la superlativ. În acel moment, cel mai profund personaj își pierde complet mințile și alege să își pună capăt zilelor, sub imperiul unei suferințe în dragoste cauzată de colega sa rebelă. I se alătură și fata timidă, cea mai bună prietenă a sa, care era complexată de faptul că era considerată urâtă și a fost dezamăgită de profesorul pe care îl admira și față de care se simțea atrasă sexual. Din fericire, personajele au aceeași soartă ca Andrei Pietraru din „Suflete tari”, de Camil Petrescu. Încearcă să se sinucidă, dar eșuează.

Privită dintr-un alt unghi, „Cercurile încrederii” este o piesă de teatru cu influențe de psihanaliză freudiană. Fiecare adolescent este traumatizat din copilărie, împărtășind unui psiholog tot felul de experiențe. Niciunul nu se bucură de atenția părinților săi, de sprijinul unui adult sau de un grup față de care să își destăinuie durerea. Nu au cu cine să își discute problemele, ceea ce îi determină să se închidă în sine și unii dintre ei să încerce, în cele din urmă, să își încheie socotelile cu o lume care nu le-a oferit decât suferință și solitudine. Munca actorilor, textierului și a regizoarei în făurirea acestui act artistic este înnobilată de dezbaterea de la finalul piesei. Pubicul timișorean ajunge să intre în conversație cu creatorii spectacolului, aducând idei prin care acest fenomen să poată fi combătut. Locuitorii „orașului florilor” nu se zgârcesc deloc cu vorba argumentată și exprimată din propriile experiențe de viață.

Pot spune cu mâna pe inimă că deși piesa de teatru prezintă o realitate tristă, la finalul dezbaterii am plecat cu o bucurie rară în suflet. Aceea că am văzut oameni implicați, cărora le pasă. Doar acesta mi se pare un motiv suficient pentru a viziona spectacolul, fără a lua în calcul că piesa în sine a fost jucată la un nivel de cea mai bună calitate.  

 

 

   

Comentarii

loading...