Filmul este realizat în colaborare cu Centrul Național al Cinematografiei și Televiziunea Română.
RL: De unde a pornit ideea filmului?
Cornel Gheorghiță: Greu de susținut cu exactitate când îți vine ideea unui film! Iar de la idee până la rezultat e o distanță tot atât de mare cât între realitate și imaginație. Iar filmul, după mine, joacă la ambele capete. De multe ori mă întreb dacă nu cumva o idee însăși (un subiect) mă alege pe mine? Ne trec multe gânduri prin minte. Pe cele mai multe le uităm (aproape cu rapiditatea cu care au venit!), altele revin însă, și insistă chiar. Acestea pot genera puncte de plecare. De fiecare dată când aleg un subiect, mă întreb: de ce un film? De ce nu o nuvelă, de exemplu? Și ce este pentru mine „un film“? Și nu numai faptul de a-l realiza, ci și de a-l privi?
Odată, văzând un film -vechi de-al meu, făcut în studenție, și gândindu-mă cât timp a trecut (30 de ani), am conștientizat două ipostaze – cea de spectator și cea de regizor. Imaginile de pe ecran se confruntau cu cele câteva amintiri care mi-au rămas de atunci. Era un film pe care l-am făcut la Costinești, când, pe vremuri, de 1 Mai, plecam cele câteva zile libere la mare. În fața imaginilor de atunci, mi-am reamintit acea remarcă pe care sigur ați auzit-o: „Vai, dragă, am revăzut filmul ăla din tinerețe, știi, cel pe care l-am văzut împreună și ne-a plăcut. De data asta mi s-a părut «depășit» sau «s-a învechit», «s-a demodat»“. Cine, de fapt, s-a schimbat după atâta timp? Ce-ar fi un spectator care intră într-o sală de cinema și iese cu 30 de ani mai bătrân? Ca domnul Gavrilescu în nuvela lui Mircea Eliade „La țigănci“.
Cât din destinul personajelor este inspirat din fapte și persoane reale?
Destinul personajelor l-am discutat și disputat deseori cu foști colegi de facultate. Aveam peste 30 de ani când a izbucnit Revoluția din decembrie ’89. Mai ales după mineriada din 1991, când lucrurile începeau să se decanteze, unii dintre noi am plecat „afară“, alții au ales să rămână în țară. De atunci, de câte ori ne întâlneam, discutam îndelung cum ar fi fost mai bine – să plecăm sau să rămânem. Ïn discuțiile noastre aprinse apăreau pe tapet cuvinte ca „ratare“, „rea-lizare“, „patriotism“, „viață“ etc. Cred că am vrut să fac un film despre „ratare“. Deși nu prea știu bine nici acum ce înseamnă asta. Căci nu poți fi ratat în toate domeniile, nu-i așa? Pentru constatarea ratării e nevoie de Timp.
Experiența personală din perioada comunistă se regăsește în vreun personaj sau ceva din ideea filmului?
Perioada comunistă este controversată pentru mine. Pe de o parte, am descoperit lumea în acea perioadă. Eram Mic cu Ochii mari! Nu o să uit cum am văzut noaptea la televizor aselenizarea în ’69, sau cum făceam filme noaptea căci numai atunci puteam lua o cameră de 16 mm de la televiziune să filmăm prin poduri… Cioran, într-un interviu, spunea că pentru el tragedia a început când a plecat din sat, de acasă, și a ajuns la Sibiu – a fost ca și cum a părăsit „paradisul“. Copilăria, tinerețea sunt lucruri care rămân în memoria afectivă a fiecăruia. Desigur, când am crescut și am ajuns la București, am dat cu nasul de neajunsuri – hrana, frigul, cultura… Dar eram tineri și nu prea dădeam importanță. Regimul era atât de ancorat în realitatea noastră că nici resemnarea nu mai funcționa. Doar pe la Cinematecă mai descopeream filme importante și pe la ambasade (americană, franceză), care mai proiectau filme de pe piața occidentală. Apoi a apărut VHS – sistemul video – unde ne adunam mai mulți să vedem filme „de afară“. Nu oricine avea un videoplayer – la început costa cât o Dacie (pentru cei care nu știu: un salariu de muncitor era de 1.000 de lei, iar o Dacie costa 70.000).
Eram cu toții curioși de cultura la care nu aveam acces: filme, muzică sau cărți… Cu toate că acestea din urmă se mai găseau, chiar dacă foarte greu. Multe erau traduse din spaniolă. Așa am descoperit literatura sud-americană. Când vreun artist de-al nostru sau o personalitate rămânea „afară“, aflam ceva mai târziu, dar se afla. Iar noi, cei „dinăuntru“, îi priveam cu admirație. Era ca și cum cenzura locală valida calitatea artistului „fugit afară“. Pe atunci, făceam proiecții pe la prieteni. Împrumutasem un vechi proiector de 16 mm și cu un magnetofon ne întâlneam pe la câte un prieten să ne comentăm între noi filmele pe care le făceam. La un moment dat am avut o problemă cu un anumit tovarăș Crăciun de la Casa Scânteii – „de la sindicat“, care a vrut să-mi confiște un film de 16 mm pe motiv că era de „meditație transcendentală“ (fiindcă pe atunci era în plin scandal povestea cu această mișcare).
Se pare că Ceaușescu se ocupa personal, așa se auzea. Eu nu știam despre ce e vorba, dar am ascuns filmul la un prieten, deoarece nu aveam făcută nicio copie. Mi-a fost teamă că are să mă caute, dar nu s-a întâmplat. După Revoluție, am aflat că -murise chiar în anul acela în care l-am văzut pentru prima și ultima oară. Câteva dintre aceste filme de scurt-metraj făcute pe atunci se pot vedea pe site-ul filmului: www.epavafilm.com.
Filmul este încărcat de simboluri. Credeți că cei care nu au trăit această epocă sau cei care sunt nostalgici le vor înțelege?
Nu-mi dau seama cum spectatorii de astăzi, cei care nu au cunoscut dictatura comunistă, nu vor înțelege filmul!? Totuși, eroul principal este de vârsta lor… Și el tocmai descoperă o parte din acest necunoscut, pe care l-au trăit părinții lui. Pentru mine, structura -dramatică este primordială în orice film. Chiar dacă e reductibil, orice spectator -este tentat să rezume într-un frază un film, subiectul lui. Nu știu ce ar simboliza, de exemplu, pentru tinerii de azi, Epava de la Costinești. Dar cred că orice epavă -stârnește imaginația oricui și la orice vârstă, căci o epavă e încărcată de o istorie, un trecut și multe enigme care se acumulează în jurul ei.
Dar spectatorii din Vest credeți că vor înțelege simbolurile?
Astăzi, diferențele devin din ce în ce mai mici între cei din Vest și cei din Est… Mai ales pentru tineri, care circulă mult și văd multe lucruri, cunosc mult mai multe, iar culturile se întrepătrund. Și chiar cei care nu circulă astăzi pot accesa prin internet orice film, muzică, scriitură… Sunt informații pe care unii din țară le cunosc mai bine decât cei din străinătate. Dar dacă filmul se bazează doar pe acest lucru (simbolistica epavei din Costinești) va rămâne doar o manifestare locală. Când eram student, la Cinematecă vedeam filmele lui Kurosawa fără să cunosc cultura japoneză. Eram surprins în primele minute de felul cum joacă actorii, cum gesticulează personajele, apoi plonjam în film până la capăt. Și totul funcționa de minune. Imaginile văzute și impresiile de atunci au rămas vii și acum. După atâția ani, am avut noroc că această sală intimă (Sala Union), în care am descoperit atâtea capodopere, mai funcționează ca cinematograf și mi-a fost permis să filmez în ea câteva secvențe din film. Sunt ca acel spectator care intră la un film și iese 30 de ani mai târziu.
Un sistem opresiv, se știe, poate distruge vieți la propriu. Dar poate și perverti suflete? Poate să modifice caractere? Scena la care asistă Firu din umbră, din grădină, pare a fi întâlnirea unor oameni cinici, superficiali, voit parcă vulgari – Gino excelând. În ce măsură acest personaj a fost pervertit de sistem? Cât a fost ceea ce s-a întâmplat și cât lașitate, slăbiciune?
Spectator singular, Firu, personajul principal, descoperă la malul mării trei regizori. Niciunul dintre ei nu mai practică meseria de regizor de film. Firu vede cum cei trei regizori se construiesc în noapte ca personaje fantomatice, generate ele însele de propriile lor filme. Filmele lor din studenție le stârnesc amintirile de altădată, iar jena lor evocă chiar ratarea lor. La 30 de ani, Firu încă nu și-a pus problema ratării; nici a realizării, de altfel. Dar când oare apare acest sentiment? Nu cumva, oare, când iluziile ne invadează? Iar el asistă la prima sa iluzie – cea despre mama lui și despre filmul pe care l-a descoperit. Cu cât se apropie mai mult de epavă, cu atât iluzia devine mai mare. Până la penetrarea ei incestuoasă. Aceste personaje patetice sunt condamnate nu neapărat de evenimentele istorice prin care au trecut, ci mai degrabă de timpul care a ruginit amintirile lor.
În final, rămâne Firu captiv al acestei povești? Sau vorbim de un final deschis?
Cu prima sa iluzie despre mama lui, Firu asistă neputincios la descoperirea trecutului, pe care nu poate decât să-l accepte. Ar vrea să o ajute pe mama lui, -memoria ei, dar nu are cum. Ea a rămas însă o imagine pâlpâitoare dintr-un film. Este prizoniera aceluiași film, ca și prizoniera primei iubiri, în fața propriului fiu, care nu mai asistă neputincios ca un spectator singuratic. Când muzica sfârșește și suflarea mării se stinge în lavabo, el vrea să se întoarcă înapoi, în pântecul de unde a ieșit, ca o negare a unei iubiri măturate de valurile uscate ale mării.
Cum a fost primit filmul la festivalurile la care a participat?
Deocamdată filmul a luat patru premii la Festi-valul din Calcutta. Nu se știe ce ne rezervă viitorul. O altă -iluzie? Poate nu. Îmi -amintește de primul meu film, „Europolis“, care a -început cu un succes la Montreal. Să fie oare -distanțele care mă -apreciazà?
CV
Născut în 1958 la Bacău, Cornel Gheorghiță activează în perioada şcolii în cineclubul din oraș şi face filmuleţe pe 16 mm. După bacalaureat, pleacă la Bucureşti, face Facultatea de Automatică şi devine inginer de sunet la Studiourile Buftea (1985-1990). În 1990 emigrează în Franţa, unde face studii de specialitate şi începe cariera de profesor de film la ESAV (École Supérieure d’Audiovisuel) din cadrul Universităţii Toulouse II. Din 2001, se mută la catedra de Audiovizual a ESMA (École Supérieure des Métiers Artistiques) din Toulouse.
Debutează ca regizor cu scurtmetraje („Epava“, „Ziua începe noaptea“, „Luna Pork“, „Say Joe“) şi documentare („Fanfaron Fanfaron“, „Mascarade“). Regizează apoi „Europolis“ (2010), care primește premiul HBO/TIFF 2005 pentru cel mai bun scenariu de lungmetraj.
Pe urmele trecutului
„Epava“ îl are ca personaj principal pe Firu, tânărul care pornește pe urmele unei povești de dragoste descoperite în scrisorile mamei sale, aflate într-un clavecin. Drumul pe care-l parcurge în memoria mamei este în același timp drumul descoperirii de sine, urmând o poveste care vorbește despre destine pierdute de istorie și slăbiciuni omenești. Fundalul este constituit de Epava de la Costinești, loc de amintire, dar și de interogații despre trecut și cum poate să ne influențeze el destinul. În rolul lui Firu Dorileanu îl regăsim pe tânărul actor Bogdan Marhodin.
Firu, personajul principal din filmul „Epava“
