Specia umană a colonizat o bună parte a galaxiei dezvoltându-și pe fiecare sistem solar cucerit o identitate distinctă în care un ochi atent ar putea decela urme ale civilizațiilor noastre, pentru ei vestigii ale unui illud tempore uitat: colo o mitologie similară celor ecuatoriale, dincolo o pomană a mortului ca pe la noi. Printre oamenii comunicând telepatic și navele intersistem din “Orenda” Norei Maria Vasilescu se mai aud discret acorduri de clavecin.
Pierdut în această umanitate dispersatã în spațiu, un tânăr medic ajunge să-și urmeze idealul de a trata “pierderea”, cea mai misterioasă epidemie a societății care aparent a vindecat tot, a rezolvat tot. Eforturile lui excentric profesionale îl vor arunca în mijlocul luptelor pentru putere din însăși inima federației, îi vor câștiga cel mai improbabil prieten și-l vor transforma în păstrătorul unei autorități antice, crezută de mult moartă.
O lume se desfășoară, dar, din mulțimea de personaje, incapacitatea structurală a individului uman de a fi singur rămâne probabil cea mai non-SF parte a romanului. Eroi excepționali, personaje efemere, superiori, medii, inferiori cum singuri se definesc, fiecare este rezultatul altora, fiecare îi determină pe toți ceilalți.
Un roman fantasy? Tematic, poate, dar s-ar putea zice mai degrabă un masiv joc video cu un imprevizibil număr de niveluri interconectate vertical, orizontal, în timp sau în spaţiu, cu sau fără drum de întoarcere, printre care te pomenești alunecând înghițit de lumea de peste zece mii de ani, atât de diferită (cu divinitate prezentă, sensibilă, de pildă), dar și atât de fundamental asemănătoare (recunoaștem în trecere imagini de Ferentari, ori, în idealul de “îmblânzire” a speciei, ceva din corectitudinea politică de pe la marginile ei). Genocid, dictatură, explozii, ideologii, secrete de stat se succed dendritic într-un carusel dens, limpezit doar pe alocuri de o poveste de dragoste imposibilă.
Construită ca o teorie a “totului”, Orenda volumul I se citeşte bine ca roman de sine stătător trezind însă și curiozitatea pentru structura (încă și!) mai amplă, al cărui picior de pod ambiționează pare-se a fi.
