„Licu este un fenomen. Un om activ la vârsta lui, care trăiește într-o casă muzeu și care are multe de povestit. Ar fi putut să fie francez sau american. Nu are importanță”, spune regizoarea franco-română Ana Dumitrescu, al cărei film «Licu, o poveste românească» – un documentar cu un remarcabil traseu festivalier, nominalizat și la Oscar – urmează să aibă premiera oficială în România.
Ca într-o succesiune de fotografii adunate într-un album, filmul spune povestea lui Liviu Canţer, un bărbat în vârstă de 92 de ani, fost inginer de uzină electrică, refugiat în România împreună cu familia, la începutul anilor ‘40, pe când era adolescent. A venit din nordul Bucovinei, ocupat, în timpul războiului, de URSS. Licu a înfruntat mai bine de nouă decenii de istorie românească – o istorie zbuciumată, tulburată, confuză şi invariabil indiferentă față de soarta oamenilor obişnuiți.
Nu este vorba despre un film istoric. Filmul rămâne doar portretul unui bărbat care a trecut prin timp, înfruntându-i capriciile, povești după povești, care abia mai târziu, privite retrospectiv, au devenit istorie. Licu rememorează în faţa camerei momentele care i-au marcat viaţa şi care, în egală măsură, au marcat secolul XX: războiul, deportările, perioada postcomunistă. De la România Mare interbelică la România de astăzi, trecând prin Al Doilea Război Mondial, instalarea comunismului, anii ‘50, ai terorii, perioada Ceaușescu, Revoluția și tranziția.
Marginal evenimentelor mari, Licu rămâne eroul propriei sale poveşti: un pensionar şarmant, cu darul vorbirii şi cu o şăgălnicie caldă, neatinsă de cinismul timpului. Trăiește acum singur, într-o casă veche. Soția i-a murit în urmă cu câțiva ani (un episod a cărui relatare e încărcată de emoție). Probabil că este un simplu bătrân, deși “de fapt, tinerețea și bătrânețea sunt subiective. Tinerețea, pentru mine, este forța de a crede în viitor ca la vârsta de 15 ani. Când iubești, când râzi, când nu ești marcat de greutățile vieții. Cât de important este să avem mașină nouă? Cât de important este să avem plasmă? Important este să nu ne moară visele“, spune regizoarea Ana Dumitrescu.
Filmul ei a fost premiat cu trofeul ”Golden Dove” la Festivalul Internaţional de Film Documentar şi de Animaţie DOK Festival, la Leipzig, succes în urma căruia a primit şansa de a concura pentru premiul Academiei Americane de Film, la categoria Cel mai bun documentar. Această performanță încununează un traseu festivalier remarcabil, filmul fiind aplaudat în nenumărate festivaluri, de la Zagreb, Tel-Aviv și Tbilisi la Varşovia sau Skopje.
Lansarea în România este programată pe 24 august.
Un nonagenar care a trecut prin istorie
Rep.: Documentarul, scris și regizat de dvs., vorbește despre România ultimului secol văzută de Liviu Canțer, un bărbat de 92 de ani, care a supraviețuit unor evenimente istorice majore. Ne-ați putea spune povestea acestui om și, prin ochii săi, înțelesul evenimentelor principale prin care a trecut?
Ana Dumitrescu: Nu aș zice că a supraviețuit unor evenimente majore, ci doar că a trecut prin istorie, ca mulți alții. Nu alegem, până la urmă, să trăim istoria. Licu nu este un erou. Licu este un om obișnuit. «Licu, o poveste românească» este un film cu poezie, cu mici povești în care mulți oameni pot regăsi o amintire personală. În final, este un film universal. Cine a fost acest om și cine a devenit? Din păcate, nu știu. Am o viziune mai degrabă cinematografică, și nu una realistă. Este vorba de un eseu cinematografic. Documentarul are o dublă viziune subiectivă. Avem, în primul rând, viziunea lui subiectivă. Ce i-a rămas în memorie după 92 de ani de viață. Apoi, mai este și viziunea mea, la fel de subiectivă. Povestesc acum despre el având grijă la cuvinte, pentru că limba mea maternă este franceza, și nu româna. Am ajuns în Franța de mic copil și mă exprim natural în franceză. De asemenea, poate să pară ciudat, dar, trăind în Franța, nu am cunoscut istoria României. Nu am învățat-o la școală. Ce am aflat a fost prin intermediul cărților citite și prin reportajele foto pe care le-am făcut de-a lungul timpului, printre care și unul despre romii deportați în cel de-al Doilea Război Mondial. În cazul lui Licu, m-a interesat mai puțin istoria și mai mult felul în care și-a trăit viața, într-un cadru care abia mai apoi, cu timpul, a devenit istorie. ”Licu, o poveste românească“ nu este un film istoric. Este o poveste despre un om în vârstă, un film de cinema.
Cum s-a intersectat această poveste cu dvs.? Am văzut că i-ați creionat profilul prin impresionanta lui bibliotecă, prin imagini din atelierul său… o viață care se poate măsura în fotografii vechi, bibelouri…
Când aleg un subiect, este un act ”egoist“. Fac un film despre un subiect sau o persoană care m-a interesat personal în primul rând. Iar Licu este un fenomen. Un om activ la vârsta lui, care trăiește într-o casă muzeu și care are multe de povestit. Licu ar fi putut să fie francez sau american. Nu are importanță. Pur și simplu am fost atrasă de acest om. Pentru mine “Licu” nu este un film personal. Este un film intim, dar intim în sensul că am trăit, pe tot parcursul filmării, fiecare moment împreună. Este un om pe care-l apreciez destul de mult. Un om frumos la suflet. Dar, ca toții oamenii, nu este un om perfect. Dar în film nu este vorba de asta. Filmul este viziunea mea romantică despre el. Licu era vecinul bunicii mele. Îl cunosc din copilărie. Altminteri, povestea mea nu se intersectează cu fimele mele. Iar „Licu” nu este primul meu film.
Singur cu amintirile sale
Ce este, până la urmă, bătrânețea? „Licu, o poveste românească” este un documentar despre trecerea timpului și despre bătrânețe, o meditație despre propria condiție și efemeritate. La vârsta lui, Licu a rămas singur cu amintirile sale – despre familie și momentele importante ale vieții lui – spun prezentările. Cum să definim, pornind de la acest exemplu, trecerea timpului?
Habar nu am. Fiecare are temporalitatea lui și fiecare trăiește timpul diferit. L-am întâlnit când lucram la primul meu film pe Manolis Glezos, un om de vârsta lui Licu, un actor important al istoriei europene. A făcut parte din mișcarea de rezistență din Europa contra nazismului. A militat contra dictaturii Coloneilor în Grecia. A fost încarcerat și viața lui a fost în pericol de mai multe ori. Un om curajos cum rar am întâlnit în viața mea. Omul ăsta are ochi de copil, crede în bine, crede că o lume mai bună poate exista. Are valori umane extraordinare. Și da, omul ăsta este încă tânăr. Cunosc unii oameni care la 30 de ani sunt bătrâni pentru mine… De fapt, tinerețea și bătrânețea sunt subiective. Tinerețea pentru mine este când ai păstrat forța să crezi în viitor ca la vârsta de 15 ani. Când iubești, când râzi, când nu ești marcat de rahaturile vieții. Cât de important este să avem mașină nouă? Cât de important este să avem plasmă? Important este să nu ne moară visele. Când știm să visăm, să profităm de viață, de momentul prezent, rămânem tineri. Când singurele noastre preocupări sunt ce crede vecinul despre noi, cum să avem coșul plin de bunuri inutile sau alte fleacuri, cred că am ajuns deja bătrâni. “Choose your life.” Dacă vreți să pricepeți exact care este viziunea mea despre tinerețe, vă rog frumos să vă uitați la scurtmetrajul ”J’ai vomi dans mes cornflakes“, care surprinde minunat un punct de vedere cu care sunt de acord. Oricum, pentru toți, la sfârșit este game over.
Documentarul dvs. are o evoluție remarcabilă în festivaluri…
Asta înseamnă că am reușit să fac un film universal, în care fiecare se regăsește. Nu este doar un film despre România. Mai mult ca sigur că viața mea și educația mea ”exterioară“ mi-au permis să fac acest film cu o viziune mai ” internațională“. Nu știu. Nu prea m-am gândit la asta și, sinceră să fiu, nu prea stau să mă întreb dacă am o viziune franceză, românească sau alte influențe. Nu este important pentru mine. Cum nu este important dacă sunt femeie sau bărbat. Ce este sigur este că m-am inspirat mai mult din filmele de ficțiune decât din filmele documentare. Nu mă uit la filme documentare. Doar la ficțiuni. Mă bucur mult, pentru că în urma trofeului „Golden Dove” la Dok Leipzig, filmul a intrat automat în cursa pentru o nominalizare la Oscar. Să vedem ce se mai întâmplă.
Dl Canțer v-a însoțit la multe dintre aceste prezentări. Care este viziunea dumnealui cu privire la această aventură? Există diferențe majore de gândire între generații?
Nu pot răspunde pentru el. De ce sunt foarte sigură este că apreciază aventura. Cât despre modul de gândire între generații, din păcate, nu pot răspunde, și asta pentru că cea mai mare parte a vieții mele am petrecut-o în Franța. Îmi este familiară mentalitatea franceză, dar, din păcate, nu prea o cunosc pe cea românească. Eu, spre deosebire de Licu, sunt cu totul și cu totul diferită, viața mea este opusul celei a lui Licu. În Franța sunt o persoană normală, în România sunt un extraterestru. Cred că Licu este mai aproape de români, mult mai mult decât o să fiu eu vreodată. Vorbim de diferențe culturale, de universuri diferite. Sunt convinsă că, dacă peste 20 de ani vor veni în România toți cei născuți în străinătate, mentalitatea se va schimba și aici. Cred că generația actuală este mai aproape de Licu. Diferența dintre generații se va simți mai acut cât de curând.
