Hiroo Onoda, tragicomicul personaj nipon cunoscut în lumea întreagă pentru cei 29 de ani în care a continuat să lupte, deşi Al Doilea Război Mondial se terminase, a murit joi, la Tokyo, la vârsta de 91 de ani.
În 1944, locotenentul Hiroo Onoda a fost trimis de armata japoneză pe îndepărtata insulă Lubang din Filipine pentru a coordona lupte de gherilă. Din nefericire, nimeni nu i-a spus vreodată că războiul s-a încheiat, aşa că bravul Onoda a luptat mai departe, pe un front imaginar, preţ de aproape trei decenii, servind patria.
A trăit mâncând banane şi nuci de cocos ferindu-se mereu de iscoadele inamice pe care le presupunea prezente. A fost descoperit în 1972, dar nu s-a predat decât doi ani mai târziu, abia după ce fostul său comandant i-a revocat ordinul de luptă. După „liberare”, Hiroo Onoda a plecat în Brazilia, cu afaceri, fiind acuzat de unii dintre compatrioţii săi de lipsă de loialitate.
Asemeni lui Onoda, Teruo Nakamura, un soldat taiwanez care a luptat şi el în armata Japoniei, a fost găsit în decembrie 1974 pe insula indoneziană Morotai. Cazurile celor doi nu sunt rare. Persoane declarate moarte sau dispărute şi descoperite apoi în viaţă sunt multe.
Astăzi, ştirile false despre celebrităţi vin prin hoaxuri, cum a s-a întâmplat cu presupusa dispariţie a lui Jon Bon Jovi, sau prin gafe monumentale, cum a fost cea în care prestigioasa agenţie Reuters a publicat prematur necrologul magnatului György Soros. Lucrurile se întâmplau însă mai abitir pe vremea când comunicarea la distanţă era şi mai anevoioasă.
Vă prezentăm câteva exemple antologice de indivizi trimişi pe nedrept în lumea celor drepţi.
Henry Elionsky. A devenit vedeta înotului american cu mult înainte ca Mark Spitz sau Michael Phelps să fi sărit vreodată într-o piscină. S-a remarcat în primul rând prin distanţele mari pe care le înota, prin capacitatea sa de a rezista sub apă şi prin cursele pe care le făcea în condiţii dificile: cu cătuşele pe mâini, legat la mâini şi la picioare ori trăgând alţi oameni după el. Când era întrebat cum reuşeşte toate aceste performanţe, Elionsky spunea că „tot secretul e să ştii cum să respiri”.
La 13 octombrie 1918, a apărut ştirea că Henry Elionsky a murit. Nu înecat, ci doborât de un virus. Erau aniigrei ai gripei spaniole. Necrologul lui a fost publicat şi s-a presupus că e mort. Însă, doar până în 1920, când a reapărut pentru a înota o cursă de 100 de mile. Unele cărţi scriu şi astăzi despre el că ar fi murit în 1918, pentru că data reală a morţii sale a rămas necunoscută.
Luca Barbareschi. Actor italian de origine uruguaiană, Barbareschi a prins un rol important într-un film de groază care a făcut furori în 1980: Cannibal Holocaust.
Filmul a fost atât de bine regizat de Ruggero Deodato, încât după avanpremieră poliţia italiană a fost convinsă că unele scene sunt reale şi că patru actori din film chiar muriseră, printre ei şi Luca Barbareschi. Caralii italieni au confiscat iute pelicula, Deodato find arestat şi acuzat de crimă.
Deodato îi obligase pe actori să semneze un contract prin care se angajează că nu vor apărea în presă timp de un an după difuzarea filmului, pentru a da producţiei o autenticitate mai mare. Văzându-se însă după gratii, regizorul l-a contactat pe Barbareschi cerându-i să spună autorităţilor că trăieşte.
Barbareschi şi cei trei colegi de scenă ai lui au apărut în faţa instanţei şi Deodato a fost eliberat. După incident, Barbareschi a devenit deputat, cu o activitate foarte vie în parlamentul italian.
Kate Webb. Neozeelandeză născută în Australia, Kate Webb a fost corespondentă de război în timpul conflictului din Vietnam. La un moment dat s-a lansat ştirea că a fost ucisă.
New York Times a preluat informaţia şi a publicat necrologul jurnalistei, tragica poveste fiind publicată apoi pe prima pagina a ziarelor din întreaga lume.
În realitate, Kate fusese una dintre cele şase persoane căzute în mâinile trupelor nord-vietnameze din Cambodia. Torturată şi ţinută captivă 23 de zile, Kate a reuşit să evadeze în timpul unui marş al trupelor care o ţineau prizonieră.
A scapat cu viaţă. După toate păţaniile, însă, era să moară de malarie. Până la urmă, a reuşit să îşi continue cariera de jurnalistă, devenind o celebritate. La sfârşitul carierei ei a lucrat în războiul din Irak şi a fost prima jurnalistă care a scris despre moartea lui Kim Il Song. Kate Webb a murit la 13 mai 2007.
Lal Bihari. S-a născut şi a crescut în India. În 1975 a cerut un credit bancar, dar cererea i-a fost respinsă pentru că oficial îi mergea rău: fusese declarat mort. Lucru despre care nimeni nu s-a sinchisit să îl informeze.
După o investigaţie mai amănunţită s-a descoperit că unchiul lui Lal a mituit un oficial guvernamental pentru a-l declara pe nepotul său trecut la cele veşnice. Şmecheria avea ca scopt obţinerea terenului pe care îl deţinea Lal. După o bătălie de 19 ani, administraţia indiană a recunoscut într-un final că Bihari este în viaţă, el recâştigându-şi şi dreptul de posesie asupra pământului său.
Povestea a fost, bineînţeles, prezentată în presă iar Lal Bihari s-a folosit de popularitatea astfel dobândită pentru a fonda Asociaţia Morţilor din Uttar Pradesh, locul lui de baştină. Organizaţia a strâns peste 20.000 de membri ajutându-i pe oameni cu poveşti similare să îşi recapete viaţa.
Alfred Nobel. Nici figurile istorice nu au scăpat de anunţurile 
mortuare false. În cele mai multe dintre cazuri, persoana era confundată cu o alta din cauza numelui similar sau a unui zvon. Una dintre cele mai celebre astfel de cazuri este cel al inventatorului suedez Alfred Nobel. În 1888, fratele lui Alfred, Ludvig, a murit la Cannes, un ziar din Franţa publicând însă necrologul fals al lui Alfred. Articolul îl condamna pe Nobel pentru că a inventat dinamita anunţând sec: „Negustorul morţii a murit”. Publicaţia franceză mai nota că Nobel se îmbogăţise „prin descoperirea unui mijloc de a ucide oameni mai rapid decât oricare altul de până atunci.”
Citirea propriului necrolog l-a pus pe gânduri pe savantul suedez, aşa că a decis să doneze o parte a averii sale pentru decernarea Premiu pentru Pace care îi poartă numele. Socoteala s-a dovedit a fi cu rost: majoritatea oamenilor îl cunosc astăzi pe Alfred Nobel pentru râvnita distincţie şi nu pentru că a inventat dinamita.
Delimar Vera Cuevas. La 15 decembrie 1997, în timpul unei petreceri, un incendiu a mistuit casa Luzei Cuevas. În mijlocul flăcărilor, Luz a încercat să o salveze pe fiica ei cea mică, Delimar, născută doar de câteva zile. Nereuşind să dea de ea, poliţia din Philadelphia a închis cazul spunând că fetiţa a murit incinerată de flăcări.
După tragedie, Luz a rămas sceptică în legătură cu moartea fetiţei ei, la fel ca şi în privinţa cauzei oficiale a incendiului (o defecţiune electrică). Şase ani mai târziu, la serbarea unei zile de naştere, Luz a văzut o fată care semăna cu Delimar. A reuşit să obţină o probă din părul ei şi a făcut testul ADN. Rezultatul testului a demonstrat că fata cu pricina era chiar fiica ei.
Poliţia, şocată de ştire, a descoperit mai târziu că Delimar a fost răpită de o femeie pe nume Carolyn Correa, ea find şi cea care dăduse foc casei. După mai multe căutări, Carolyn Correa a fost prinsă şi condamnată la 14 ani de închisoare. Tragica poveste a fost şi ecranizată.
Anne Greene. S-a născută în 1628 la Steeple Barton, în Anglia, unde a lucrat ca servitoare. A rămas însărcinată după o relaţie cu nepotul stăpânului ei. Copilul ei născându-se mort, Anne a fost condamnată la moarte şi spânzurată la 14 decembrie 1650, la Oxford.
A cerut însă ca la execuţie să fie prezenţi şi câţiva dintre prietenii ei, pentru confirmarea desesului. Ceea ce s-a şi întâmplat. După ce a stat o jumătate de oră spânzurată, Anne fost luată jos şi declarată moartă şi de medicul închisorii, trupul ei fiind oferit unui grup de studenţi medicinişti pentru disecţie.
În zilele de dinaintea programatei disecţii, studenţii au observat că Anne Greene avea un puls slab şi respira uşor. Au dus-o la spital şi după tratament s-a refăcută complet. Este unul dintre puţinele cazuri de execuţii ratate cunoscute în istorie. După ce şi-a revenit, Anne şi-a cerut iertare şi a fost absolvită de vină. Întâmplarea a fost pusă pe seama unei indiscutabile intervenţii divine, devenind şi subiectul mai multor pamflete. După ce a fost spânzurată, Anne Greene a mai trăit 15 ani, murind în 1665.
Whitney Cerak. La 26 aprilie 2006, un microbuz cu nouă studenţi şi angajaţi ai unei universităţi americane a intrat în coliziune cu un tractor. Şoferul tractorului adormise şi cele două vehicule s-au izbit frontal. Au murit cinci persoane, printre care şi o tânără blondă identificată sub numele de Whitney Cerak. O altă studentă, Laura Van Ryn, care semăna foarte mult cu Whitney, a fost grav accidentată şi a ajuns în comă.
La aproape o lună şi jumătate după accident, apropiaţii au constatat că Laura are un comportament ciudat. Iubitul şi colegul ei de salon a observat că nu arată ca ea şi când o roagă să îşi scrie numele ea semnează Whitney Cerak.
După examinarea danturilor celor două fete s-a confirmat faptul că spitalul a făcut o eroare oribilă, identificând greşit cele două studente. Înainte însă ca greşeala să fie descoperită, Laura Van Ryn a fost înmormântată, cu numele Cerak pe mormânt. La funeralii au fost prezente 1400 de persoane. Bineînţeles, cât timp s-a aflat în comă, Whitney Cerak a fost îngrijită de familia Laurei Van Ryn.
András Toma. A crescut în apropiere de Nyíregyháza, în Ungaria. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Toma s-a înrolat într-un regiment care a luptat împotriva Armatei Roşii în luptele date în preajma Auschwitzului şi a Cracoviei.
La 11 ianuarie 1945, Toma a căzut prizonier şi a fost plasat în lagărul Boksitogorsk de lângă St. Petersburg. În 1947, a fost trimis într-un spital de psihiatrie în Kotelnich, dar ruşii nu au păstrat lista cu pacienţii spitalului, aşa că Toma s-a pierdut prin hăţişurile birocraţiei sovietice. Ca atare, prizonierul maghiar a fost oficial declarat mort în 1954, fiind anunţată şi familia sa. În realitate, Toma rămăsese în spital, sub numele de András Tamás, şi nu a fost descoperit până în 2000, când un lingvist ceh l-a recunoscut după grai. După un test ADN, Toma a fost trimis acasă. Este, probabil, ultimul prizonier repatriat din cel de Al Doilea Război Mondial.
După întoarcerea în Ungaria, Toma a fost avansat în grad şi a primit retroactiv solda pentru toţi anii de serviciu militar. A trăit cu sora lui vitregă până când fostul prizonier a murit, în martie 2004.
