Duminică în zori, la vârsta de 71 de ani, a încetat din viaţă cel mai iubit fotbalist al Portugaliei, legendarul Eusebio da Silva Ferreira. Considerat şi unul dintre cei mai buni jucători din istoria fotbalului, Eusebio a evoluat în cea mai mare parte a carierei sale la Benfica Lisabona, echipă pentru care a marcat, în cele 614 meciuri jucate, 638 de goluri, câştigând de 11 ori campionatul Portugaliei. Mozambicanul a îmbrăcat de 64 de ori şi tricoul reprezentativei lusitane, marcând pentru ea de 41 de ori. Supranumit Pantera Neagră, pentru jocul său extrem de rapid, de precis şi de tehnic, Eusebio a câştigat Cupa Campionilor Europeni (1962), a fost ales cel mai bun fotbalist al Europei (1965) şi a primit de două ori Gheata de Aur, ca golgeter al Europei (1968 şi 1973).
În 1962 şi 1966, a ajuns al doilea în clasamentul celor mai buni fotbalişti ai Europei, în 1966 fiind depăşit cu un singur punct de Bobby Charlton, pentru simplul motiv ca unul dintre jurnaliştii portughezi l-a votat pe englez şi nu pe Eusebio în prima poziţie, Pantera Neagră pierzând astfel Balonul de Aur. „Mereu îşi justifică decizia prin aceea că a crezut că oricum voi câştiga detaşat”, spunea Eusebio despre compatriotul său jurnalist. „Dacă m-ar fi votat pe mine, aş fi fost primul fotbalist care câştigă Balonul de Aur doi ani la rând.”
Eusebio a fost liderul naţionalei portugheze la Campionatul Mondial din Anglia, din 1966, unde lusitanii au ocupat locul trei iar Eusebio, cu nouă goluri marcate, a ajuns golgeterul competiţiei. Într-un meci antologic disputat atunci împotriva Coreei de Nord, starul portughez a contribuit decisiv la întoacerea rezultatului şi victoria Portugalieir (5-3, după ce asiaticii au condus cu 3-0), înscriind de patru ori.
În cariera marelui Eusebio a existat însă şi o contribuţie românească. În 1965, Benfica juca o nouă finală a Cupei Campionilor Europeni, de data aceasta împotriva celor de la Internazionale Milano, antrenată de nu mai puţin legendarul Helenio Herrera.
Benfica pierdea atunci cu 0-1, după ce în sferturile de finală eliminase marele Real al lui Di Stefano şi Puskás. Pe banca tehnică a portughezilor la acea finală a fost bănăţeanul Alexandru Elek Schwartz, unul dintre cei mai apreciaţi antrenori din epocă.
Născut în 1908, la Recaş, Schwartz a fost fiul unor negustori evrei din Timişoara, pasionat de desen şi dornic să facă o carieră de avocat. S-a dedicat însă fotbalului. În 1932, după ce a jucat la Club Atletic şi la Kadima Timişoara, a fost împrumutat de Ripensia pentru turneul acesteia din Franţa.
Schwartz rămâne în Hexagon şi joacă la mai puţin galonatele Hyères şi Cannes, pentru a ajunge apoi la Racing Club Strasbourg. Aici îl vedem într-o finală a Cupei Franţei şi convocat în naţionala Cocoşului Galic, primind între timp cetăţenia franceză. Şi-a încheiat cariera de jucător la Paris, la Red Star, cu care a promovat, în 1939, în prima divizie.
Cariera de antrenor a lui Elek Schwartz este însă mult mai bogată. Debutează în 1948, tot în Franţa, la Cannes, antrenând apoi Monaco şi Le Hâvre, după care bănăţeanul pleacă în Germania, la anonima Hamborn 07. Urmează apoi Rot Weiss Essen, unde îl antrenează pe celebrul Helmut Rahn, jucător cheie în naţionala Germaniei, câştigătoare a trofeului mondial în 1954.
În 1957, Schwartz antrenează Olanda, cu o reprezentativă mult mai puţin cotată decât cea de acum. La Amsterdam e primit cu entuziasm. Vorbitor fluent a opt limbi, Schwartz a impresionat şi prin personalitatea sa. „Era foarte pasionat de istorie şi artă. Dincolo de talentul său ca antrenor, Unchiul Elek a fost un foarte bun pictor.
Era hobby-ul său principal”, scria despre el presa olandeză. În cei şapte ani petrecuţi pe banca naţionalei olandeze, Schwartz a reuşit să reseteze fotbalul batav. Prin stilul şi precizia în joc, reprezentativa Olandei a primit atunci supranumele de Portocala Mecanică. În 1963, Olanda antrenată de Elek Schwartz învingea pentru prima oară în istorie Brazilia lui Pele, cu 1-0.
După şapte ani ca antrenor al Olandei, Unchiul Elek face un nou pas în carieră: preia, în 1964, Benfica lui Eusebio. Câştigă titlul în Portugalia, dar pierde, cum spuneam, finala disputată la Milano în faţa Inter-ului. Eşecul îl duce în Germania, la Frankfurt, unde, pentru disciplina, umorul şi căldura care-l caracterizau, primeşte o nouă titulatură: Mister Schwartz. La Eintracht introduce sistemul 4-2-4, câştigă în 1967 Cupa UEFA Intertoto şi este la un p
as de un nou trofeu european, Cupa Oraşelor Târguri (predecesoarea cupei UEFA, actuala Ligă a Europei), dar Eintracht pierde incredibil cu 4-0 în faţa lui Dinamo Zagreb, după ce în tur câştigase cu 3-0. În 1969 revine în Portugalia, la rivala Benficăi, FC Porto. Ratează câştigarea unui nou trofeu european şi, la 60 de ani, se întoaarce iar în Olanda, unde antrenează Dordrecht şi Sparta Rotterdam.
Pleacă apoi din nou în Germania, la TSV 1860 München şi în 1973 se stabileşte în Alsacia, la Haguenau. E momentul în care clubul de care se legase cel mai mult, Racing Club Strasbourg, îi mai oferă un contract şi Schwartz mai reuşeşte un miracol: cu o formaţie de puşti (printre care şi Raymond Domenech, fostul antrenor al Franţei) şi un buget de avarie, o propulsează pe Strasbourg din codaşa diviziei secunde în Ligue 1. RC Strassbourg avea să câştige titlul, după numai un an, cu Gilbert Gress antrenor, căruia Schwartz îi încredinţase postul şi o echipă gata formată. Septuagenar, Mister Schwartz preia modesta echipa din orăşelul în care locuia şi în sezonul 1978-1979 înregistrează un succes: calificarea celor din Haguenau în divizia secundă. A fost ultima performanţă a sa ca antrenor, unul dintre cei mai respectaţi şi mai iubiţi de pe continent. Alexandru Elek Schwartz s-a stins din viaţă în 2000, la Haguenau, în Alsacia.
