Capitalul uman intre economie si iconomie. Liturghia de dupa liturghie
Cine este de fapt Biserica? Care este locul laicatului in Biserica? Acestea sunt intrebari fundamentale pentru Biserica ortodoxa a secolului 21. Mai mult ca niciodata astazi Biserica este identificata cu un grup de clerici, in limbaj economic, o breasla de producatori si furnizori de servicii religioase. La o analiza superficiala, BOR asa cum este ea astazi poate sa reziste ca actor social de prim plan inca mult timp.
Cu 22000 de angajati si o valoare a activelor de 3 mld de euro intreprinderea BOR nu are nici un motiv sa se teama de un faliment iminent. Privita in cifre si coordonate manageriale, ar parea ca BOR are nevoie mai degraba de un presedinte director general de multinationala decat de un patriarh.
Pe termen scurt erodarea de popularitate se produce incet. Totusi, de notat ca fata de recensamantul din 1992, cand 87% se declarau ortodocsi, la un nou recensamant in 2002, nu se mai declarau ortodocsi decat 85% din populatia Romaniei. Pe langa aceste date statistice mai trebuie sa amintim si scaderea generala a populatiei Romaniei, pentru a intelege ca ortodocsii s-au imputinat semnificativ. Dar sa ne imaginam ca diferenta din statistici culegea capsuni la momenul recensamantului. Mai putem insa corela alte doua informatii de statistica sociala aparent fara legatura: fenomenul economic si social al capsuniadei cu tendinta de scadere a intrarilor in monahism (datele relevante pentru zona Moldovei). Cu toate acestea, cel putin pe termen scurt, datele ce definesc rolul social si politic al BOR, cum ar fi prezenta preotilor in spitale, penitenciare si armata sau a profesorilor de religie in scoli, sunt considerate inca nelinistitoare pentru analistii care se tem de teocratie. Scaderea influentei politice, economice si sociale a BOR se petrece incet, aproape imperceptibil pentru nerabdarea acelor analisti.
Cealalta componenta a evaluarii potentialului de dezvoltare a BOR ia in consideratie termenele mediu si lung si se refera la resursele umane. Intre icoanele de pe peretii scolilor pe de o parte si discotecile, internetul, lipsa de supraveghere parinteasca, incapacitatea sistemului de invatamant de a motiva elevii, ofertele de experiente existentiale exotice (alcool, sex, droguri) pe de alta parte, tanara generatie cade victima celor din urma. Adolescentii de azi, parintii de peste 15 ani (in cel mai bun caz), au in mod cert tot mai putin nevoie de servicii religioase. Sa-ti botezi sau nu copilul, sa te cununi sau nu la biserica iata alternative care, majoritar raspunse in mod pozitiv chiar si sub comunism, devin astazi un tip de alegere rationala in care raspunsul negativ are sanse egale. Prin lungirea generatiei la peste 30 de ani si predominarea familiilor celulare restranse eficacitatea transmiterii unei traditii religioase si deci presiunea acesteia asupra noilor generatii scade. Cu atat mai mult, intr-un ritm de divort de doua casnicii din trei, juramantul implicit, conform ritului ortodox, in fata altarului nu mai este adesea decat o forma de folclor (propun spre verificare o zi de teren antropologic la biserica Domnita Balasa). Dar fara nunti, botezuri, eventual nici inmormantari religioase, "intreprinderea BOR" va trece cu siguranta printr-o criza economica.
Astfel, scaderea in frecventare a bisericilor va duce la scaderea veniturilor parohiilor, reducerea posturilor, criza scolilor teologice, in cele din urma la o presiune financiara din ce in ce mai mare asupra patrimoniului fix al BOR. Acest lant de consecinte va avea la randul lui drept urmare acutizarea conflictelor pe veniturile fixe (proprietati si subventii guvernamentale). Tinand cont de principiul autonomiei eparhiale, inclusiv economice, vor aparea discrepante mari intre veniturile diferitelor episcopii, de unde necesitatea redistribuirii. Conflictul pentru controlul resurselor financiare in cadrul patriarhiei poate crea astfel contextul unei rupturi. Nici un manager al celor lumesti nu va putea rezolva aceasta criza in coordonate strict economice. Dintr-o astfel de analiza se naste temerea multor oameni credinciosi ca noul patriarh se va rezuma sa gestioneze o "continuitate", fara puterea si imaginatia necesara pentru a da un nou impuls de viata sfanta care sa trezeasca o societate dezorientata de o tranzitie prea lunga spre un nou necunoscut.
In alta ordine de idei, caracterul din ce in ce mai complex al societatii romanesti ofera o varietate de alternative economice si existentiale pentru populatia rurala, principala zona de resurse umane a BOR in ultimul secol si jumatate. Micsorarea bazinului din care se recruteaza clerul mirean si calugaresc va duce la scaderea potentialului de calitate a acestuia. Astfel BOR va recruta personal de o calitate tot mai slaba si, printr-un cerc vicios, tot mai putin capabil sa rezolve criza. Biserica romaneasca trebuie sa aiba curajul de a-si lua ziua buna de la perioada taraneasca din istoria ei si de a se intoarce la oras.
Rezulta ca BOR ar trebui sa investeasca prioritar in capitalul uman. Unde se afla acest capital? Pe marea piata a fortei de munca, deci laicatul. Prin constrangerea realitatilor economice si sociale, astazi mai mult ca oricand devine important laicatul.
Alt element in aceasta analiza il reprezinta insa constatarea faptului ca principiile de organizare saguniene (formulate de mitropolitul Andrei saguna la mijlocul secolului XIX) au ajuns in impas astazi dupa 50 de ani de distorsiune comunista si post-comunista. Selectarea reprezentantilor laicatului in adunarile eparhiale si nationale bisericesti s-a facut urmand o spirala a presiunilor si conditionarilor (de ordin financiar, sau al santajului cu dosarele) dinspre politic. Acesti reprezentanti "oficiali" ai laicatului, in unele cazuri chiar oameni politici, nu numai ca nu sunt deloc reprezentativi pentru poporul binecredincios, dar participarea lor in alegeri epsicopale contravine canonului 3 de la sinodul VII ecumenic (Niceea II).
Reintemeieri
Daca solutia saguniana nu mai este de actualitate, in ce fel si la ce nivel al vietii bisericesti pot fi chemati mirenii sa se implice?
Laicatul, un termen ce suna modern desi nu este, "neam sfant si preotie imparateasca" dupa cuvintele Apostolului Petru, isi poate gasi locul in spatiul vietii comunitare. O parohie nu este doar o biserica – sau cu un termen mai vag un spatiu sacru – , in care crestinul intra intamplator si iese dupa cateva momente de reculegere si o lumanare aprinsa sau, in cel mai bun caz, dupa ce a ascultat liturghia, eventual a fost miruit de preot, iar dupa ce a iesit din biserica se intoarce la viata lui "normala". O parohie este in primul rand o comunitate, un grup de oameni care s-au adunat pentru a se ruga impreuna si a-L aduce astfel pe Hristos in mijlocul lor. Dar daca se roaga impreuna ei nu pot sa-si fie straini unii altora. De aceea trebuie sa existe o viata a acestei comunitati inainte si dupa liturghie. Formarea si viata comunitatii creeaza si sustine rugaciunea liturgica, dupa cuvantul Mantuitorului ca "acolo unde se aduna doi sau trei in numele meu sunt si Eu" (Matei 18, 20). Socotind cu realism, careva dintre enoriasi trebuie sa se ocupe si de aspectul economic al acestei comunitati. La acest nivel, al administrarii parohiilor si al componentei economice a acestora, laicii au nu numai dreptul ci si obligatia sa se implice. Preotul trebuie degrevat de grija administrarii bunurilor parohiei sau a altor bunuri lumesti, pentru a se dedica exclusiv activitatii liturgice si misionare, dupa cum recomanda si canonul 3 al sinodului IV ecumenic din Calcedon. Comitetele economice parohiale ar putea constitui la nivelul episcopiei un comitet economic, subordonat episcopului, care sa supravegheze administrarea bunurilor intregii episcopii. Conlucrarea dintre episcop si cei pe care ii pastoreste se exprima si la acest nivel al actiunii in lume, astfel se adevereste cuvantul lui Hristos despre Apostoli ca "ei nu sunt din lume", dar Hristos "ii trimite pe ei in lume" (Ioan 17, 16-18).
Revenind la limbajul lumii, pentru eficientizarea activitatii economice, episcopul ar putea sa delege toate activitatile manageriale unor firme de gestiune de patrimoniu specializate (ar fi o aplicare in spiritul legii a canonului 26 Calcedon, care prevede necesitatea transparentei gestiunii unei episcopii). Astfel de structuri economice specializate, care au functionat si in trecut sub numele de eforate, ar avea ca avantaj, pe langa eficienta in gestiune, distributia mai egalitara, pe principiul subsidiaritatii, a veniturilor episcopiei, astfel incat sa nu mai existe discrepante majore intre diversele parohii. Adica din fondul comun al episcopiei sa fie ajutate cu precadere parohiile sarace, iar cele bogate fie sa desfasoare actiuni de caritate pe cont propriu, dar sub supravegherea episcopului, fie sa contribuie cu mai mult la fondul de solidaritate al episcopiei.
Degrevarea clericilor de raspunderile economice ar evita ispita coruptiei. De ce este tentat fiul unui preot cu parohie bogata in centrul Bucurestiului, care mai este si decan al facultatii de teologie, sa apeleze la frauda pentru a-si incheia studiile? Fiindca, fiind incompetent si fara chemare preoteasca, el este totusi motivat sa se angajeze profesional in cler de perspectivele financiare ale unei parohii bogate si de posibilitatea de a dispune de resursele parohiei fara un control strict. Poate ca in ziua in care parohia respectiva va fi la fel de "bogata" precum cea din Ferentari sau precum cea dintr-un sat al Baraganului, nu va mai exista atata motivatie pentru coruptie la nivelul scolilor de teologie si al administratiilor episcopale.
Un alt loc in care laicatul poate fi atras cu mare folos pentru Biserica este cel al invatamantului, in primul rand cel teologic. Un preot care conduce o parohie si este in acelasi timp profesor la un seminar sau o facultate de teologie are norma de munca dubla. Un om normal inzestrat nu poate duce doua norme o viata intreaga. Cu atat mai mult cu cat astazi universitarului i se cere si munca de cercetare, astfel de pozitii duble nu sunt realiste. In mod necesar calitatea va avea de suferit intr-unul din domenii. Deci invatamantul teologic are nevoie de specialisti laici care sa-si poata dedica intreaga lor activitate predarii si cercetarii.
In acelasi timp insa BOR are toate motivele sa dezvolte un invatamant de inspiratie crestina pentru laici. Pe de o parte predarea religiei in scolile publice este absolut insuficienta pentru a transmite elemente solide de cultura crestina, pe de alta parte societatea romaneasca are nevoie de un invatamant de calitate pe care scolile publice nu mai sunt in stare sa-l asigure. Pe termen lung Biserica trebuie sa ia in calcul posibilitatea unei despartiri mai radicale de stat si astfel pierderea accesului elevilor la instructiune religioasa atat cat este astazi. Investitia in constructia unui sistem de invatamant privat de calitate ar avea avantajul fidelizarii unor cercuri de credinciosi, a angajarii lor mai depline in bunul mers al Bisericii. In plus acest invatamant s-ar adresa acelor clase mai instarite ale societatii, care sunt in acelasi timp cele mai ispitite sa se desparta de Biserica. Acestia sunt saracii sufletesti, de care Biserica trebuie sa se ingrijeasca de asemenea.
Publicul tinta al noii misiuni, ca investitie in viitorul Bisericii, sunt parintii tineri si adolescentii, punctele nevralgice unde se formeaza viitorii credinciosi ai Bisericii. BOR nu mai poate paria la nesfarsit pe enoriasii de varsta a treia. Tinand cont de insuficienta instructiei religioase dar si a formarii umane din scolile publice, parohiile ar trebui, intr-o prima etapa, pana la infiintarea scolilor confesionale, si dupa aceea in colaborare cu acestea, sa deschida si sa anime cercuri de studiu si de activitati extrascolare pentru copii si adolescenti, sau de orientare profesionala si de socializare pentru tineri. Cercurile ASCOR sunt insuficiente si slab pregatite pentru o asemenea misiune, pe langa faptul ca au fost abandonate de catre ierarhie la periferia tulbure a Bisericii, uneori intr-o zona vecina cu fundamentalismul si activismul politic. Cercurile de tineri si de parinti trebuie sa functioneze pe langa parohii ca parte integranta a acestora, indeplinind un concept teologic bine cunoscut in bisericile diasporei ortodoxe, cel al liturghiei de dupa liturghie. Astfel de initiative s-ar putea angaja in combaterea singuratatii si insingurarii din societatea contemporana. Pe langa activitatile de caritate in directia copiilor si batranilor abandonati de familiile lor si de societate, care au nevoie in primul rand de un suport financiar, trebuie avuti in vedere si cei mai tineri sau mai in varsta care au nevoie de un sprijin psihologic. Acesti saraci si obiditi, material si spiritual, sunt chemati sa formeze puterea Bisericii de maine.
Veghea temeiurilor
Odata insa cu implicarea activa a laicatului in Biserica, episcopatul trebuie sa reia in maini soarta Bisericii. Aceasta trezire a episcopatului trebuie sa insemne pe de o parte reapropierea de oameni, pe de alta parte constientizarea rolului lor special in Biserica de "icoane vii ale Mantuitorului, zugravite din virtuti si fapte ale iubirii" (defintie din manualul de drept canonic al sfantului Fotie al Constantinopolului)*.
Izolarea clerului de credinciosi, si in mod special a episcopului, este rezultatul atat al unei istorii recente, dar foarte violente la adresa Bisericii, cea a politicii regimului comunist de maxima ingradire a rolului Bisericii in societate, cat si al unei lungi transformari istorice in spatiul geografic mostenitor al civilizatiei bizantine. Ortodoxia se arata astazi multora ca o icoana acoperita de fum si apoi repictata si iarasi acoperita de fum. Cei care privesc aceasta icoana mai au vag o idee despre originalul care se afla in spatele acestor straturi de fum si repictari si traieste din nostalgia frumusetii icoanei de odinioara. Sau o alta imagine alegorica ar fi cea a unui arbore batran in mijlocul padurii, care cautand lumina s-a tot inaltat, dar trunchiul a imbatranit si s-au deschis scorburi in el, si crengile de mai jos s-au uscat si a fost acoperit de randuri si randuri de muschi si de iedera care s-a intins pe crengile uscate; seva abia mai urca prin miezul trunchiului spre varful izolat care singur mai are puterea sa inverzeasca in fiecare primavara. Arborele pare totodata mort, din cauza uscaturilor si a muschilor, si viu, din cauza iederei ce se intinde pe trupul sau, dar adevarata lui viata este adanc inauntru si sus de tot. Numai cei ce stiu sa patrunda adanc sau sa urce sus ii descopera viata. Aceasta este lucrarea istoriei asupra Bisericii: evenimente politice, constrangeri de tot felul, solutii contextuale si reorganizari partiale au creat depunerile de straturi de traditie istorica confundate astazi cu insasi ortodoxia. Ce sunt aceste depuneri ale istoriei pe care le-am comparat cu straturile de fum/repictarile sau muschii/iedera? Dau cateva exemple, unele sunt modificari acceptate, altele nereguli pur si simplu:
1) in domeniul liturgic: izolarea actiunii sfintitoare a preotilor de vazul, prin iconostas, dar si de auzul credinciosilor, prin pronuntarea in taina a unora dintre rugaciuni; practica cuminecarii la cele patru posturi de peste an si/sau conditionarea acesteia de o perioada de post penitential, de unde decurge si ocultarea problemei excomunicarii de facto a celor cu absenta prelungita nejustificata din viata liturgica a unei comunitati; sau in taina cununiei ritul piscotului si paharului de vin care inlocuiesc impartasania; ritul incununarii pentru a doua sau a treia casatorie, desi nu sunt decat binecuvantari, deci nu au caracter de taina; predica la sfarsitul liturghiei; folosirea altarului ca diaconicon sau spatiu de depozitare chiar si pentru obiecte care nu tin de cult (de unde impresia ca altarul este un spatiu privat al preotului) etc.
2) in planul relatiei cu statul secular: conditionarea tainei cununiei de casatoria civila sau a botezului de un certificat de nastere; semnarea unui decret de numire a episcopilor de catre un presedinte de republica, autorizarea monahilor de a-si exercita drepturile civile (a mosteni, a poseda bunuri personale si a lasa mostenire).
3) in plan eclesiologic: existenta episcopilor si alegerea lor de catre episcopul titular (de unde ideea ca un episcop vicar avanseaza in cariera devenind titular); mutarea episcopilor dintr-o eparhie intr-alta; vicariatele administrative bazate pe clerul mirean in locul functiilor administrative; protopopiatul, care indeplineste tot un rol vicarial, fiindca episcopul nu poate sa acopere cu purtarea lui de grija intreaga episcopie; si alte aspecte care merita o discutie aparte.
4) in plan stilistic: inlocuirea muzicii psaltice cu muzica corala; acceptarea icoanelor necanonice, adica pictura de inspiratie religiosa de tip renascentist, in detrimentul icoanelor bizantine, adica invazia kitschului, alterarea unor monumente istorice prin improvizatii si alterarea coerentei simbolice a spatiului sacru din considerente de comoditate, folosirea nejustificata a sistemelor de amplificare. Bunaoara, cand preotul in timpul liturghiei striga "Usile, usile, sa luam aminte", cerand astfel inchiderea usilor pentru savarsirea tainei, cum se justifica transmiterea rugaciunilor ce urmeaza prin megafoane pe strada in spatiul profan? Aceasta este doar o foarte incompleta insiruire a temelor pe care noul patriarh va trebuie sa le puna pe masa de lucru a sinodului.
Desigur, dincolo de aceste fenomene parazitare in practica ortodoxiei seva din adancul trunchiului a fost viata monastica si structura neschimbata a liturghiei. Din Muntele Athos a venit Filocalia in secolul al XVIII-lea, dintre calugari s-au ridicat sfinti ca Grigorie Dascalu si Calinic de la Cernica in Tara Romaneasca, Paisie Velicikovski in Moldova.
Temeliile
Episcopul e frate in mijlocul celor din care s-a nascut, parinte al celor nascuti prin har si mire al intregii comunitati. In aceasta tripla calitate s-a angajat el sa le poarte tuturor celor pe care ii pastoreste crucea si sa-i urmeze lui Hristos. De aceea episcopul trebuie sa poata fi prezent in fiecare parohie cel putin o data pe an. Perioada turcocratiei l-a transformat insa intr-un despotos, stapanitor deopotriva lumesc al unei comunitati politice dupa legea islamica. In Rusia, rolul spiritual al episcopului a fost absorbit de stat. Astfel prin aceste distorsionari pe care istoria le-a produs in trupul Bisericii, ca scorburile din copacul alegoriei mele, episcopii secolelor din urma s-au indepartat uneori de turma lor si s-au lasat izolati in citadela puterii. Mai apoi, in secolul tumultuos al nationalismelor, episcopii s-au lasat antrenati in aventura politica, nu lipsita de argumente sincere in epoca respectiva, a statelor nationale. Rezultatul a fost faramitarea si ca urmare slabirea Bisericii, in cele din urma sacrificarea libertatii ei profetice pe altarul idolului-natiune. Incercari de reorganizare a Bisericii, precum cea a lui Andrei saguna (vezi articolul meu din Dilema veche) au fost ca repictarile care erau menite sa redea viata unei icoane acoperite de fum, ele aminteau vag de ceea ce fusese icoana odata.
Viitorul patriarh, episcop al Bucurestiului, va trebui sa dea un exemplu celorlati episcopi prin purtarea sa, va trebui sa revina printre oameni, sa uite pentru o clipa istorica coroanele-mitra, carjele aurite, si chiar camilafca alba, pentru a lua un toiag de pastor si sa-si caute oile pierdute. In liturghie revenirea la un felonion polistavrion, ca acelea splendide din fresca de la Sfantul Nicolae Domnesc de la Curtea de Arges, iar in timpul dintre liturghii la rasa monahala in locul inovatiilor onorifice, cum sunt imbracamintea alba si multiplicarea engolpioanelor, ar da patriarhului prestanta simplitatii. Singurul vesmant al patriarhului sa fie platosa credintei, sabia duhului, pazirea poruncilor si constiinta nepatata, atunci chipul lui ar straluci de-ar fi el si in hainele simple ale unui pescar.
Dincolo de scopul misionar, caritativ sau duhovnicesc al acestor reintemeieri, ele ar implini si un scop profund teologic: definirea reala, palpabila a fiecarui credincios ca membru al unui trup, Biserica, al carei cap este Hristos. Biserica lui Hristos nu are nevoie de reforma ci de pastrarea cu sinceritate a propovaduirii evanghelice. Reforma adanca a omului este intreaga in filele ingalbenite ale Sfintei Scripturi.
Pentru o dezbatere mai amanuntita a reorganizarii eclesiologice trimit la articolul meu "Traditie sacra versus traditie istorica" din Dilema veche din 6 septembrie a.c.
