Ideea de Ateneu ca si intruparea ei intr-o institutie cu rosturi bine definite in viata Cetatii isi are originile pe pamantul vechii Elade. Grecii antici au inaltat un templu zeitei Atena care personifica intelepciune si devine un simbol pentru o consacrare perpetua, consemnand o traditie nealterata de scurgerea vremii. Ateneul se defineste prin numele unei cladiri publice in care au loc manifestari cultural-artistice.
De la greci institutia ateneului se transfera la romani. In anul 135 d.Hr. Imparatul Hadrian infiinteaza la Roma o academie care este cunoscuta in epoca cu numele de Athenaeum. In epoca moderna iluminismul este o sursa generatoare de idei umaniste si instruire a unor paturi socio-profesionale diverse din toate structurile societatii. In Europa primei jumatati a secolului XIX asistam la aparitia si raspandirea unor cluburi literare purtatoare a numelui de ateneu. Academiile din Lyon si Marsilia, scolile de rang superior din Olanda sunt asezamintele europene care au meritul sa poarte si sa raspandeasca numele de ateneu, acesta desemnand o institutie cu o larga deschidere catre publicul dornic de cunostinte din domeniile culturii, stiintei si artei. Notiunea de ateneu se va transfera si asupra titlurilor unor publicatii. Pe pamantul Marii Britanii apare la Londra in anul 1828 o revista ce avea sa devina in cursul timpului un prestigios periodic, Atheneum, care aduna laolalta pe acele persoane "(…) cunoscute pentru preocuparile lor stiintifice sau literare, artisti eminenti in orice ramura a beleartelor, nobili si gentilomi reputati ca patroni"
Exemplul Europei pe plaiuri mioritice
Initiatorii romani ai noii institutii au avut ca model de inspiratie asezaminte similare existente in mari orase europene: Torino, Madrid si Paris, amintite in cuprinsul statutului "Ateneului" din Iasi in 1860 iar cinci ani mai tarziu, lua fiinta la Bucuresti societatea culturala "Ateneul Roman". Anul 1865 s-a dovedit foarte productiv pentru ctitorirea si desfasurarea activitatilor noi institutii. La 28 ianuarie / 9 februarie 1865 un grup de initiativa format din cunoscuti carturari ai timpului ai carui animator era Constantin Esarcu organizeaza un ciclu de conferinte publice care insemnau de fapt inaugurarea promitatoare a noului asezamant de cultura. In toamna, la 31 octombrie / 12 noiembrie se constituie noua Societate si totodata are loc adoptarea statutelor sale. Institutia se adresa unor largi categorii socio-profesionale cu o pregatire scolara elementara, in special oameni recrutati din randurile orasenilor adulti: functionari, meseriasi, comercianti, liber profesionisti, militari s.a.
Un spirit patrunzator, o minte sclipitoare
Cel care avea sa devina spiritul competent si neobosit al miscarii ateneiste, dar si al edificarii impozantei creatii arhitectonice care a innobilat Bucurestiul si continua sa fie o emblema de prestigiu a Capitalei Romaniei a fost Constantin Esarcu, un entuziast in cautarile sale febrile pentru propasirea culturala a romanilor. Constantin Esarcu (1836-1898) era licentiat in domeniul stiintelor naturii si isi sustinuse cu succes doctoratul in medicina. A imbratisat cariera universitara profesand la catedrele Facultatii de Medicina si Facultatii de stiinte din Bucuresti. Constantin Esarcu a fost si un foarte cunoscut diplomat, un asiduu cautator de documente referitoare la romani existente in arhivele din Italia. Contributia sa la infiintarea Ateneului Roman a fost nu numai hotaratoare dar si importanta de-a lungul anilor. Dupa cum se mentiona in actul de fundatie al acestei institutii, Constantin Esarcu era numit "presedinte si atotizvoditorul lucrului acestuia". De la tribuna Ateneului Roman Constantin Esarcu s-a remarcat printr-o sustinuta activitate de conferentiar si a mai fost cel care a prezentat cuvantul de deschidere la un numar apreciabil de expuneri la inceputurile unor serii de conferinte, atat inainte cat si dupa inaugurarea actualei cladiri a Ateneului Roman, in anii 1871, 1872, 1883, 884, 1885, 1888, 1890. El insusi a oferit un foarte bun exemplu de om de cultura angajat a se dedica abordarii unor teme de interes general pentru un public larg si avid de cunoastere, unele din temele sale referindu-se la: "Educatiunea si politica" (1867), "Artele sub Pericles. Pericles, om de stat si artist" (1873), "Diplomatia venetiana in Orient. Raporturile ambasadorilor venetieni la Constantinopol studiate ca sorginte a istoriei noastre nationale" (1879), etc.
Inceputurile unei prestigioase institutii
Primul sediu al Ateneului Roman era situat langa actuala Piata Valter Maracineanu vecina cu gradina Cismigiu. Cunoscutul istoric al Bucurestilor de altadata, Virgil Bilciurescu descria in lucrare sa memorialistica "Bucurestii si bucuresteni de ieri si de azi" amplasarea primei constructii a Ateneului Roman si interioarele acesteia: "Ateneul din gura Cismigiului, ce face fata actualei cladiri a ministerului Apararii Nationale avea sala de conferinte cu deosebire spatioasa in care aveau locuri 500 – 700 de persoane, cu o scena destul de mare pentru cladirile de atunci, cu o tribuna inalta, iar tavanul avea o inaltime considerabila cum nu exista alta in Bucuresti, cu siguranta dincolo de 8 metri. Pentru a oferi publicului participant la conferinte, conditii normale de audiere, se aduceau in sala de conferinte banci din Cismigiu."
Conferintele – permanenta ateneista
Cu o regularitate de ceasornic, conferintele aveau loc in fiecare duminica la orele 21. Personalitati de seama ale culturii, stiintei si artei romanesti au expus de la tribuna Ateneului Roman teme de un mare interes, audienta publicului dovedindu-se remarcabila. Directiile de abordare a problematicii acestor expuneri vizau in principiu trei perspective: 1. istoriografica, din care exemplificam urmatoarele: V.A. Urechia – "Cronicele noastre" (1865), C. Esarcu – "Documente istorice descoperite in arhivele Italiei" (1878), G.I. Ionescu-Gion – "Elementul pitoresc in cronicele romane" (1885), Dimitrie Onciul – "La centenarul al III-lea al mortii lui Mihai Viteazul" (1901) si "XXIV Ianuarie" (1905), Nicolae Iorga – "Valoarea politica a lui Constantin Brancoveanu" (1914). 2. Perspectiva culturala e exemplificata, printre altele de catre: C.I. Stancescu – "Miscarea artelor plastice in Romania de la 1818 – 1878" (1878), Alexandru Macedonski – "Miscarea literara in cei din urma zece ani" (1878), Alexandru Odobescu – "Ateneul Roman si cladirile antice cu dom circular" (1888), Alexandru Vlahuta – "Curentul Eminescu" (1892) si "Onestitatea in arta" (1893), Anton Bacalbasa – "Arta pentru arta" (1894), N. Iorga – "Cultura romana sub fanarioti" (1898), N. I. Apostolescu – "Poezia muntilor" (1916). Cea de a treia perspectiva era sociala si avea in vedere teme in care abordarea acestui fenomen major in viata societatii imbraca ipostaze diferite ale spectrului national si universal: Emanoil Kretzulescu – "Ateneurile" (1890), G.I. Ionescu-Gion – "Cum vorbim" (1890), B.P. Hasdeu – "Noi in 1892" (1892), Barbu stefanescu Delavrancea – "Patrie si patriotism" (1915), Vintila I.C. Bratianu – "Pentru cei mai tineri. Ce am vazut in Romania Mica si ce vad in Romania Mare" (1926), I. Simionescu – "Energii romane in strainatate" (1935), Constantin Prodan – "Ateneul Roman si menirea lui in cultura romaneasca" (1934), Ion Zamfirescu – "Romanii in universalitatea umana" (1941).
In conferintele enuntate, dar si in altele, vorbitorii au subliniat locul si rolul romanilor pe continentul nostru, de-a lungul unei istorii in care influenta lumii apusene s-a exprimat pozitiv pe multiple planuri – politic, diplomatic, cultural etc. O pertinenta judecata de valoare este exprimata in cuprinsul conferintei lui I. Zamfirescu: "Intre noi si Apus nu au existat ziduri chinezesti, asa cum unele interpretari superficiale s-au grabit sa afirme si cum diferiti factori interesati s-au aratat gata sa propage".
Mai sublinia Ion Zamfirescu, in demersul sau referitor la impedimentele care au stat in realizarea unor legaturi normale intre romani si vestici: "E drept ca legaturile noastre cu Apusul au intampinat piedici din cauza unor imprejurari istorice ostile; acestea insa nu ne-au dezarmat vreodata. Nu am fost straini de institutiile caracteristice ale medievalitatii occidentale. In organizarea militara a tarii, in felul de viata de la curtea domnitorului, in imbracamintea acestuia, in formele de ierarhie sociala, in viata noastra religioasa si artistica, in toate acestea putem intalni dovezi de consonanta politica si spirituala cu lumea apuseana". si personalitati marcante ale culturii romanesti stau cu cinste alaturi de spirite europene: "Avem motive sa vorbim despre un umanism romanesc, ca trasatura constitutiva si ca aplicatie permanenta in spiritualitatea noastra ca popor. Nu este intamplator ca am produs figuri ca acestea: Nicolae Olahus, Nicolae Milescu, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir putand figura cu autoritate intr-o antologie a marilor umanisti europeni". In finalul conferintei sale, profesorul considera pe buna dreptate – si cuvintele sale isi pastreaza actualitatea: "Cu cat ne vom cunoaste mai bine, cu atat ne vom pretui mai mult, cu atata vom capata un sentiment mai ferm al misiunii si al necesitatii noastre in lume".
"Dati un leu pentru Ateneu"
Se simtea nevoia unui alt cadru, mult mai spatios si acest lucru se impunea presant deoarece Ateneul Roman organiza si alte manifestari: concerte si expozitii, indeosebi. Chemarea inflacarata dar si mobilizatoare a lui Constantin Esarcu s-a dovedit extrem de salutara in randurile opiniei publice din Bucuresti dar si din intreaga tara. Evocand imagini din anii copilariei sale petrecuti in Bucurestii de altadata, inzestrata scriitoare si muziciana Cella Delavrancea scria: "Calea Victoriei, incrucisata cu bulevardul Pache urcand pana la Cotroceni era foarte lunga si cea mai de seama din oras. Acolo se aflau Teatrul National, "Capsa", hoteluri simandicoase si Ateneul, cu gradina din fata parand ca-l prezinta orasului. Monument in stil clasic roman, fusese edificat din bunavointa locuitorilor: "Dati un leu pentru Ateneu" aparusera afisele in tot orasul. Bineinteles ca s-au adunat intr-o luna sume mari de bani. Donatorii cei mai generosi au fost inscrisi in litere de aur pe placile de marmura din sala Ateneului. De cate ori ma duceam la concert, privirea mi se oprea cu duiosie asupra numelui bunicului meu, Alexandru Lupascu". In alegerea locului unde urma sa se inalte viitoarea cladire a Ateneului, Constantin Esarcu s-a oprit asupra gradinii Episcopiei dar propunerea lui a intampinat critici atunci, in 1878, unii considerand ca acest loc este prea departe de centrul orasului, mai dificil de ajuns in timpul iernii. Perseverent in sustinerea si aplicarea proiectului sau, Esarcu a fost sprijinit de cei trei "ateneisti" si presedinti in diferite perioade ai Ateneului Roman: Scarlat Rosetti, V.A. Urechia si Nicolae Kretzulescu. Pentru a reusi in dificila intreprindere pe care o initiase, C. Esarcu a infiintat o societate care sa asigure finantarea edificiului si a inceput discutiile cu arhitectul francez Albert Galleron in care vedea un competent profesionist in domeniu, deoarece demonstrase atasament pentru Romania, venit pe la noi pe la 1880 si numit in 1891 in functia de arhitect al Eforiei Spitalelor Civile, la trei ani dupa ce ridicase cladirea Ateneului. A fost si autorul edificiilor Bancii Nationale si Azilului Slatineanu din Bucuresti. Lucrarile odata incepute nu au fost scutite de impedimente financiare, deoarece cheltuielile depasisera capitalul initial. C. Esarcu a fost nevoit sa recurga la imprumuturi grevate insa de dobanzi ridicate. In 1886 s-a ajuns chiar la o situatie delicata, creditorii recurgand la solutia vanzarii viitoarei constructii a Ateneului. A intervenit pentru a salva o asemenea situatie grava Camera Deputatilor al carei vot, in unanimitate a legiferat autorizarea guvernului ca sa-i plateasca pe creditori, masura ce a insemnat salvarea Ateneului a carui existenta fusese pusa sub semnul hazardului. S-a ajuns, in sfarsit la momentul solemn al punerii pietrei de temelie a Ateneului Roman, ziua de 26 octombrie 1886 marcand un inceput plin de nadejdi.
Un templu
Cuvantarea rostita cu acest prilej de Nicolae Kretzulescu avea sa sublinieze menirea acestei institutii: "Noul edificiu al Ateneului are menirea de a deveni un templu de stiinta, arta si cultura". Vorbitorul marturisea cu satisfactie rezonanta deosebita cu care cetatenii Romaniei au receptat mesajul lui C. Esarcu, subliniind cat de mari sunt asteptarile populatiei de la institutia Ateneului. "Chemarea adresata cetatenilor, catre tara a fost primita cu entuziasm. Aceasta denota in ce masura poporul nostru este doritor de viata morala si intelectuala. Civilizatia spre care aspiram trebuie sa se intemeieze pe munca serioasa, infratire si liniste a spiritului." Cu acelasi prilej C. Esarcu a vorbit despre: "Rolul Ateneului. Cultivarea catre adevar si frumos". La 14/26 noiembrie 1888 Alexandru Odobescu inaugura seria anuala de conferinte cu prelegerea "Palatul Ateneului Roman si despre cladirile antice rotunde cu dom circular", expunere tinuta in noul local. Atunci cand a gandit rolul cultural si civilizator al Ateneului Roman. C. Esarcu s-a inspirat dupa modele europene ale genului, considerand ca este necesara o reforma in acest domeniu si ca atare a avut in vedere experienta a doua institutii straine: Toynbee Hall din Londra si Liga pentru actiune morala, cu sediul la Paris.
Timpuri ale implinirilor, cautarilor si nelinistilor
Intr-o existenta institutionala de peste opt decenii, Ateneul s-a confruntat si cu obstacole, ravasiri si situatii care si-au pus amprenta asupra cladirii ca atare dar si asupra activitatilor organizate la sediul sau ca si in afara Capitalei.
In iunie 1919, Darea de seama prezentata Adunarii Generale a institutiei rezuma o stare de lucruri precara: "(…) De la intrarea in razboi si pana in prezent, activitatea intelectuala a institutiunii noastre care consta de obicei in ciclul de conferinte alese si atat de mult cercetate de public, conferintele tinute de la tribuna Ateneului, a fost cu totul impiedicata din cauza ocupatiunii, iar in ultima iarna din cauza completei lipse de combustibil." Autoritatile de ocupatie inamice au folosit marea sala pentru servicii militare si oficierea unor servicii religioase. Nu a mai fost loc pentru actiuni culturale ale romanilor si in plus s-au produs deteriorari si degradari grave atat cladirii cat si instalatiilor aferente acesteia. Dupa istoricul act al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Ateneul Roman a fost sediul temporar, numai in anii 1919 si 1920, al Adunarii Deputatilor. La sfarsitul anului 1919, 29 decembrie, sub cupola Ateneului, noul Parlament al Romaniei Mari ratifica intregirea tarii iar consemnarea din Darea de seama a institutiei amintite fixa un moment istoric semnificativ: "Prin aceste imprejurari, Ateneul s-a legat si de istoria politica a Romaniei Mari, asa cum era legat de istoria dezvoltarii noastre literare si artistice." Anii imediat urmatori incheierii razboiului au insemnat si refacerea tarii nu numai economic dar si in sensul revenirii la o situatie normala si stabila in viata democratica si constitutionala; acesti ani au fost si pentru Ateneul Roman reintrarea intr-o normalitate generatoare de impliniri si adaosuri cantitative si calitative pe plan institutional, dar si al unor manifestari multiple si de tinuta. In 1922 s-a infiintat Universitatea Ateneului Roman. La 26 mai 1938 a avut loc un eveniment important in istoria institutiei: dezvelirea Marii Fresce din sala cea mai spatioasa a edificiului, o lucrare semnata de artistul plastic Costin Petrescu, personalitate marcanta a artelor frumoase din Romania si membru al Ateneului Roman din anul 1920. Este o lucrare artistica de proportii care frapeaza pe privitor prin scenele sale simbolice cu personalitatile cele mai definitorii privind independenta si unitatea nationala: Traian, stefan cel Mare, Mihai Viteazul. Ateneul Roman a suferit spre sfarsitul celui de al Doilea Razboi Mondial traume materiale care au afectat constructia in momentele cand aviatia germana a bombardat Bucurestii in ziua de 24 august 1944.
O cruda demolare morala
Dar cea mai grava trauma pentru Ateneu s-a produs odata cu instalarea regimului comunist in Romania cand institutia conceputa de Constantin Esarcu si alti prestigiosi intelectuali romani a sucombat nemeritat. Este adevarat ca Ateneul Roman nu s-a naruit sub lamele buldozerelor, dar a fost practic desfiintat, sediul sau fiind folosit indeosebi pentru manifestari muzicale. O decizie judiciara cu numarul 81 din 9 septembrie 1947 a unei comisii superioare a persoanelor juridice a hotarat abuziv dizolvarea comitetului de conducere a Ateneului Roman. O alta decizie, cu numarul 8886 din 18 septembrie 1947 a instituit o comisie cu caracter interimar in frunte cu profesorul Gheorghe Nicolau de la Institutul Politehnic Bucuresti. Comisia interimara organizata cu scopul de a gira interesele Ateneului Roman si alegerea organelor sale statutare (dar la calendele grecesti !) era alcatuita din personalitati cunoscute pentru prestigiul lor intelectual: oameni de stiinta si cultura, anume: inginerul Gheorghe Nicolau (presedinte), scriitorii Victor Eftimiu, Gala Galaction, inginerul stefan Nicolau si lingvistul Alexandru Rosetti, medicul stefan Milcu, actrita Lucia Sturdza Bulandra si colectionarul de arta Kricor Zambaccian. Acesti intelectuali, fie din obedienta, fie din oportunism au acceptat rolul nefast de gropari ai Ateneului Roman.
Ceilalti membri ai comisiei erau oameni mediocri in domeniul lor de activitate, dar inregimentati in partidul comunist, extrem de veleitari si carieristi, unii investiti cu inalte titluri stiintifice. Scriitorii Barbu Lazareanu si Alexandru Toma au devenit noi membri ai Academiei R.P.R. Publicistul Grigore Preoteasa era unul din liderii marcanti ai partidului comunist, iar scriitorul Scarlat Callimachi, tot comunist, provenind dintr-o familie boiereasca, numit si "Printul Rosu" fusese instalat director al Muzeului romano-rus, o institutie hibrida care incerca fortat sa prezinte intr-o maniera exagerata si exacerbata relatiile dintre tara noastra cu vecinul de la rasarit, de-a lungul secolelor.
Regimul comunist folosea o metoda destul de perversa, sub raport moral, adunand la un loc oameni de valoare si persoane sterse sub raport intelectual pentru a crea aparente de reprezentare, chipurile legitima, ceea ce se dovedea o cacealma.
