Manifestul Partidului Comunist dupa 160 de ani
In urma cu 160 de ani, Europa a cunoscut un val de ample miscari revolutionare. Considerand relativa stabilitate politica a carei cheie de bolta a fost Conventia de la Viena din 1815 a marilor puteri imperiale, s-ar putea spune ca revolutiile din 1848 au fost cel mai semnificativ eveniment al istoriei politice din secolul XIX care il va anunta pe urmatorul.
Prima dimensiune a miscarilor este de natura politica (cu caracter liberal in Occident si national in est), izbucnita la Paris, pe 25 februarie 1848 de unde s-a raspandit in restul continentului (inclusiv in principatele romanesti), iar a doua de natura socio-economica (cunoscuta sub numele de Cartism), caracteristica doar spatiului britanic ca urmare a impactului revolutiei industriale asupra conditiei muncitorilor. Cea dintai revolutie a fost reprezentata in vest de conflictul dintre liberali si conservatori, respectiv dintre laici si catolici, iar in est dintre nationalitatile aflate sub suzeranitatea imperiilor habsburgic si otoman, in vreme ce revendicarile celei de-a doua apartineau domeniului economic vizand imbunatatirea conditiei muncitorilor. Revolutia politica se intorcea cu fata catre trecut promitand implinirea idealurilor Renasterii si, in special, ale iluminismului de folosire a ratiunii, cealalta construind tiparele teoretice ale marilor conflicte ale secolului XX (Neuman, p. 536). Inabusirea revolutiei (politice) de catre coalitia statelor congresului de la Viena justifica caracterizarea anului 1848 drept "punctul de cotitura al istoriei in care istoria nu s-a schimbat". De cealalta parte, infrangerea revolutiei socio-economice de catre reformele initiate de guvern va anunta falimentul doctrinei marxiste care in mod nelegitim si-a construit propriul trecut in miscarea cartista. Ironia istoriei face ca prima infrangere sa traduca un succes ulterior (victoria liberalismului si a democratiei), iar cea de-a doua sa traduca un esec (infrangerea comunismului).
Pe 24 februarie 1848, deci cu doar o zi inainte ca revolutia burgheza sa izbucneasca la Paris, la Londra se publica in limba germana "Manifestul Partidului Comunist", unul dintre cele mai importante texte ale istoriei. Atribuit lui Karl Marx si Friedrich Engels, stilul redactarii apartine celui dintai in mare parte sub influenta ideilor celui de-al doilea. Contrar mistificarilor istoriografiei marxiste, cei doi prieteni erau, folosind sintagma caragialesca "ilustri anonimi", iar textul nu este susceptibil de a fi avut nici macar cea mai mica influenta asupra cursului oricareia dintre cele doua revolutii a caror desfasurare urma un program de idei deja stabilit. Cariera Manifestului Comunist este, mai curand, un fapt postum lui Marx si Engels. Daca astazi este privit ca unul dintre textele istorice cu cel mai semnificativ impact acest lucru se intampla in primul rand datorita revolutiei bolsevice din 1917 a carui sursa ideologica a fost.
Evocarea acestui document intr-un spatiu extrem de limitat trebuie sa tina cont de distinctia necesara intre Marxologie (concept folosit de Joseph Schumpeter) si Marxism. Daca primul domeniu aseaza manifestul in istoria ideilor politice indeobste folosita ca instrument, printre altele, pentru a intelege felul in care momente istorice se reflecta in gandirea anumitor contemporani, al doilea reprezinta felul in care aceasta gandire a fost institutionalizata pentru a administra, pentru a schimba sau pur si simplu pentru a legitima abuzurile. In tezele despre Feuerbach, Marx spunea ca "filosofii nu au facut decat sa interpreteze lumea in diferite moduri; important este insa de a o schimba". Aceste cuvinte il plaseaza pe Marx nu in marxologie, ci in marxism. Altfel spus, marxologia este un tip de receptare a lui Marx de catre o posteritate care a refuzat sa-l citeasca etic la modul conditional optativ (cum ar trebui sa fie), ci la mai mult ca perfect (cum fusese). Marxismul devine cadrul in centrul caruia Marx si Engels insisi s-au plasat oferind grila de lectura a posteritatii. Daca marxologia pare, asadar, un domeniu neutru, marxismul se cere analizat din perspectiva morala si axiologica. In acest spirit, Manifestul Partidului Comunist in mod necesar se pune in legatura directa cu tragedia comunismului institutional (prabusit in cea mai mare parte a lumii in 1989 – 1991) si a celui mental care se exprima in comportament, gandire si, in general, viziune despre viata.
Publicarea Manifestului Partidului Comunist marcheaza o un moment de ruptura in gandirea socialista a timpului precum si in viata celor doi. De fapt, destinul socialismului si destinele individuale ale celor doi se impletesc. Chiar si in conditiile in care, asa cum a fost subliniat, marxologia reprezinta un demers al posteritatii de incadrare a celor doi intr-o genealogie intelectuala a veacurilor, iar marxismul ceea ce insusi Marx a lasat mostenire posteritatii, granita dintre cele doua este foarte firava si deci usor de trecut. Fiecarui domeniu ii corespunde un anumit profil. Pe terenul marxologic, Karl Marx si Friedrich Engels sunt cititi ca filosofi (viziunea materialista a vietii), sociologi (materialismul istoric si lupta de clasa) sau economisti (analiza capitalismului). Pe terenul marxist, cei doi sunt priviti ca revolutionari. Sub aceasta eticheta insa se ascund cele trei status-uri ale autorilor folosite ca argument pentru lupta cu prezentul.
Altfel spus, revolutionarul reconstruieste prezentul in functie de viitorul pe care si-l imagineaza. Fluiditatea granitei se explica deci in dificultatea cu care o linie clara de demarcatie intre Marx autorul de idei si Marx revolutionarul se poate trasa.
Marxologie si marxism
Cei mai multi autori considera ca publicarea "Manifestului Partidului Comunist" pune bazele marxismului pe masura ce in paginile documentului spiritul si verva revolutionara sunt cel mai bine exprimate. Pentru a evalua justetea unei astfel de afirmatii, notiunea insasi de revolutie trebuie discutata. In genere, se accepta faptul ca fiecarei secvente istorice ii corespunde un anumit tip de intelegere a notiunii de revolutie. Renasterea, de pilda, a privit revolutia ca o forta naturala, dincolo de posibilitatea omului de a o controla. Constituia deci un fapt obiectiv, un mers al istoriei, viziune foarte aproape de ceea ce latinii au numit "Deux ex machina". Romantismul in a carui epoca se situeaza manifestul percepe revolutia mai curand ca pe un rezultat al vointei umane, creatie a oamenilor exceptionali (Neumann, p. 533). Acesta constituia tiparul de desfasurare a revolutiei din 1848. Fara indoiala ca viziunea lui Marx despre revolutie ar putea fi privita ca o sinteza a celor doua consacrandu-i, deci, o a treia tipologie: revolutia moderna este rezultat al mersului obiectiv al istoriei coroborat cu profilul figurilor exceptionale. Mersul obiectiv al istoriei urmeaza logica materialismului dialectic, iar proletarii reprezinta figura colectiva a liderului exceptional. Cand realitatea istorica va fi dovedit ca Marx s-a inselat in privinta potentialului revolutionar al tuturor lucratorilor din industrie (muncitorii britanici si o parte din cei germani vor adopta o cale pasnica, in acord cu principiile parlamentarismului si ale democratiei, de adoptare a socialismului), Lenin va inlocui proletariatul (personaj colectiv) cu cel al revolutionarilor de profesie. Astfel, viziunea marxista despre revolutie se doteaza cu un caracter planificat si executat intr-un mod "stiintific" (Neuman, p. 534). Revenind la biografia lui Marx, fiecareia dintre cele doua perioade ale maturitatii intelectuale, delimitate de inceputul prieteniei cu Engels (1844) si publicarea manifestului (1848), ii corespunde un tip de intelegere a revolutiei. Perioada de pana la inceputul prieteniei cu Engels afirma in centrul sau un Marx dedicat studiului filosofiei, ca membru al grupului tinerilor hegelieni care, afirmand o viziune de stanga, criticau implicatiile conservatoare ale marelui lor maestru. Sub influenta lui Feuerbach si a lui Bauer, Marx realizeaza prima revolutie care desi nu este privita ca argument pentru revolutionarismul scrierilor tarzii (de dupa 1848), constituie din punctul meu de vedere elementul central al marxismului. Filosofia pe care tinerii hegelieni si din ce in ce mai mult Marx o formula prin ricoseu la gandirea hegeliana era eminamente atee. De la Feuerbach, Marx a mostenit o critica a religiei si a lui Dumnezeu. La scurt timp, filosoful german incepe sa ia distanta de colegii sai si sa-si afirme autonomia gandirii. Noutatea in discutia secolului despre Dumnezeu (punerea in discutie a religiei, a credintei si a lui Dumnezeu ca Persoana) vine din gestul lui Marx de a plasa discursul ateu in geografia institutionala regimului politic considerat singurul posibil pentru viitor. Altfel spus, ateismul nu este doar o trasatura intelectuala a societatii viitorului pe care el o anunta profetic, ci si una institutionala.
Cercetata cu atentie, intreaga conceptie filosofica a lui Marx din aceasta perioada, la fel ca si in cea care va urma, pleaca de la premisa absentei lui Dumnezeu. De aici o reflectie asupra omului intru totul diferita de cea a contemporanilor sau predecesorilor sai. Unii ganditori considera viziunea antropologica a lui Marx drept eroarea sa fundamentala (de pilda, Benedict al XVI-lea). Consecinta fireasca a ateismului lui Marx este viziunea materialista asupra istoriei. In aceasta perioada a vietii, materialismul se refera la faptul ca gandirea este un produs al realitatii, in opozitie cu idealistii tentati sa vada realitatea modelata numai de gandire. Lectura principalei carti scrisa de Engels si publicata in 1845 sub titlul "Conditia clasei muncitoare in Anglia" este decisiva in sensul in care il aduce pe Marx mai aproape de reflectia economica. Proletarul nu reprezinta doar rezultatul contradictiilor capitalismului (analizate intr-un mod profund in paginile "Capitalului", nucleul ortodoxiei marxiste) si in mod logic vehicolul instaurarii comunismului prin faza intermediara a socialismului, ci contine profilul omului desacralizat, golit de orice urma de transcendent. Din acest punct de vedere, proletarul lui Marx (descris in manifest in 1848) se identifica aproape total cu revolutionarul lui Nechaev, expresia deplina a nihilistului (scris in 1869) care va coloniza mintile fanaticilor rusi pe eforturile carora se va putea realiza putin mai tarziu revolutia bolsevica: fara interese personale, fara emotii, anonim, fara proprietate, fara pasiuni. "Totul in el este in intregime absorbit de singurul gand si singura pasiune pentru revolutie" (Catehismul revoltionarului). Manifestul elimina transcendentul din om, insa gandirea sa respecta un cadru mesianic in care destinul umanitatii nu urmeaza vointa Creatorului, ci a istoriei. Spre deosebire de orice teologie de dinaintea lui Marx, acesta stie, cunoaste finalitatea acestui destin: dupa ce prima varsta a umanitatii a constituit-o epoca primitiva, cea din urma va fi comunismul. Acesta este sfarsitul istoriei. Marx l-a eliminat pe Dumnezeu si natura transcendenta a omului pentru ca altfel intreaga sa teorie (fie despre om, istorie, capitalism sau politica) nu ar fi avut nici un fundament. Un om care-l va accepta pe Dumnezeu nu va putea accepta concomitent ca stie cum va arata sfarsitul istoriei. Cel mult va accepta semnele care anunta acest sfarsit (in viziunea lui Marx, semnele sfarsitului istoriei sunt date de contradictiile capitalismului care vor conduce la propria implozie, instaurarea socialismului in care proletarii vor ajunge la putere ca urmare a victoriei in lupta cu clasa burgheza, vor elimina orice forma de proprietate). Asadar, daca un crestin poate accepta cel mult semnele venirii unei lumi al carui moment si a carei descriere nu o poate cunoaste, omul lui Marx (proletarul) accepta semnele si o lume pe care o stie. Aici trebuie remarcata o pervertire a gandirii. Daca in primul caz semnele venirii sunt interesante si pot indemna la o revenire la adevarul creatiei pentru a astepta un eveniment care-i este necunoscut, in al doilea caz semnele (socialismul) devin absolut neinteresante. Asa se explica de ce nici Lenin si nici revolutionarii de dupa sau de dinaintea lui nu au mai avut rabdare pentru a astepta trecerea prin socialism spre comunism. Ei au dorit instaurarea comunismului prin ceea ce Trotski va denumi "revolutia permanenta" (concept care se adauga ca al patrulea element in seria tipologiei revolutiilor).
O alta eroare a marxismului care decurge firesc din filosofia descrisa mai sus este ca transformand omul in obiect al noii societati, Marx l-a deprivat pe acesta de elementul cel mai pretios al creatiei: libertatea. Un om care-si accepta statutul de creatie, de proiect material al lui Dumnezeu, in mod firesc accepta ca este un om liber si ca exercitiul libertatii sale (desigur, in limitele vointei Creatorului care adesea se manifesta in afara capacitatii acestuia de a le constientiza) reprezinta istoria. Omul lui Marx are un profil diametral opus: este un captiv al istoriei. Nu exercitul libertatii face istoria, ci mersul istoriei ii ofera singura libertate de a alege toate mijloacele necesare pentru a realiza revolutia. Asa cum am subliniat, revolutia apare drept instrument de grabire a istoriei. Anulandu-i libertatea, Marx a neglijat una din sursele tuturor contradictiilor sale: posibilitatea de a face schimbarea nu prin revolutie, ci prin reforma. Altfel spus, nu de a schimba, ci de a reforma. Asa s-a intamplat cel mai bine in Anglia unde un sir de reforme (ca urmare a petitiilor miscarii cartiste) a imbunatatit considerabil situatia muncitorilor. Tara puternic industrializata pe care Marx o vedea ca fiind locul izbucnirii revolutionare a devenit singurul loc unde ideile nu au sensibilizat decat minoritati neglijabile valoric si cantitativ. si Marx a trait ca sa vada acest lucru. A trait, de asemenea, suficient ca sa intuiasca faptul ca exact contrar convingerilor sale, Rusia va fi cea care ii va institutionaliza doctrina. Exact ca in destinul oricarui alt comunist, sub forta imprejurarilor, Marx, rusofilul de la batranete, s-a intors impotriva lui Marx, rusofobul din tinerete.
Din aceeasi perspectiva, publicarea Manifestului Partidului Comunist a schimbat natura socialismului consacrand caracterul asa-zis stiintific al socialismului marxist fata de utopismul socialistilor de la acea data (Proudhon, Fourier, Saint Simon). Marx deci nu doar ca a despartit corpusul socialist, insa i-a atribuit un ethos ateu. O parte din socialistii acelui timp construisera teoria pe principii inspirate de gandirea crestina (socialismul crestin al acelui timp diferea, printre altele, de socialismul crestin de inspiratie marxista sau crestinii progresisti cum ii numeste Rymond Aron prin faptul ca primii respingeau revolutia ca instrument al schimbarii). O parte dintre ei se regaseau in randurile Ligii Dreptatii, o organizatie fondata in 1836 la Paris sub deviza "Toti oamenii sunt frati". Puciul intern prin care Marx a preluat conducerea a fost primul exercitiu revolutionar, prima punere in practica a propriilor idei. De fapt, Manifestul Partidului Comunist a fost scris nu ca statut al vreunui partid, ci ca programul manifest al doctrinei proaspat infiintatei Ligi Comuniste, pe ruinele fostei Ligi a Dreptatii. "Proletari din toate tarile, uniti-va!" inlocuia vechiul slogan al societatii secrete. Disolutia Ligii Comuniste in 1852 a permis infiintarea, cativa ani mai tarziu, a Primei Internationale Comuniste.
In incheierea acestei discutii, ar trebui spus ca refuzul marxist al religiei nu vine doar ca expresie a status-quo-ului pe care Marx il cerea schimbat. Acest tip de atac al crestinismului este la fel de vechi cu insasi istoria sa. Ca element de noutate, Marx tinteste scoaterea religiei ca sursa a definitiei omului insasi. Omul nou despre care vorbea in anii ‘30 pedagogul sovietic Makarenko poarta imaginea consecintelor omului rupt de transcendent. Marx a intuit faptul ca tipului de societate nou nu ii poate corespunde altceva decat un om nou. In mod paradoxal, Marx a fost probabil printre primii sociologi ai religiei care a constientizat relevanta valorilor asupra ordinii societale care decurg din acceptarea si asumarea partii transcendente din om.
O intrebare sensibila, dar necesara in receptarea Manifestului Partidului Comunist dupa 160 de ani priveste chiar valabilitatea doctrinei. Consider ca doctrina marxista a reprezentat cu adevarat o convingere asumata la nivel social pana in momentul in care rand pe rand micile profetii au fost contrazise de realitate (Panait Istrati simbolizeaza drama acestui fapt, cu singura distinctie ca realitatea pe care el o percepea venea din comparatia doctrinei cu modul aplicarii si rezultatele ei, iar nu din doctrina insasi contrazisa prin masurile politice de reforma economica). Acestea au inceput inca din timpul vietii lor si chiar inainte ca manifestul insusi sa fie publicat. In perioada in care, la Manchester ("orasul soc" al revolutiei industriale dupa cum il numeste istoricul Asa Briggs) Engels aseza pe hartie reflectiile despre capitalism, Alexis de Tocqueville vizita Birmingham si Manchester deopotriva. Desi ambele orase apartineau aceluiasi spatiu geografic si politic si constituiau centre ale revolutiei industriale, concluziile lor sunt diferite pentru ca primul isi scria teoria reflectand doar asupra orasului soc al civilizatiei industriale si bucurandu-se probabil ca vede ceea ce vrea sa vada, iar al doilea deoarece fiind un spirit analitic, asumandu-si libertatea ca premisa a gandirii (si nu invers), putea face comparatii lucide evitand, in egala masura, predictia. Acest lucru l-a facut pe Briggs sa speculeze asupra faptului ca daca Engels ar fi trait nu la Machester, ci la Birmingham, "conceptia sa despre clasa si teoriile sale despre rolul acesteia in istorie ar fi fost foarte diferite. In acest caz, Marx ar fi putut fi nu un comunist, ci un reformator monetar" (Briggs, p. 113). Intr-un mod asemanator, McLellan scria ca daca Engels ar fi trait mai mult la Londra unde industria manufacturiera era inca dominata de artizani (zona de unde se va naste initiativa privata a lucratorilor manuali, baza unei clase de mijloc care va anula practic ideea de lupta intre proletari si marii proprietari), ar fi putut surprinde o alta imagine asupra dezvoltarii capitalismului (McLellan, p. xviii). Marxismul poate fi privit ca o convingere sociala pana la un anumit punct. Ortodoxia marxista a fost spulberata in 1902 cand Lenin publica "Ce-i de facut?". Cartea, scrisa si publicata la scurt timp dupa moartea lui Engels, reprezinta prima revizuire a gandirii celor doi. Lenin era constient ca cei doi se inselasera in foarte multe descrieri, insa pastra crezul mesianismului lor. Era constient ca insusirea unei atitudini pasive in asteptarea venirii lumii noi reprezenta un proiect riscant, consumator de timp, mai ales ca multi dintre proletarii pe care Marx ii vedea uniti, identici (tocmai pentru ca le lipsea libertatea) tradasera cauza comunista (notabil cei din Anglia angajati deja pe drumul reformarii pasnice, constitutionale). Ca atare, clasa proletara trebuia reprezentata de un grup al revolutionarilor de profesie care nu doar pentru ca grabeau instaurarea comunismului, dar il si reprezentau. Consecinta fireasca a acestei revizuiri a fost, desigur, Octombrie Rosu (intr-o cecitate intelectuala evidenta, marxistii de astazi speculeaza faptul ca daca Lenin i-ar fi urmat indeaproape pe magisterii sai, Stalin ar fi fost probabil altul si, la fel, alta ar fi fost soarta comunismului). Din momentul in care marxism-leninismul se institutionalizeaza gratie loviturii de stat bolsevice, Manifestul Partidului Comunist (ca ghid si sinteza a biografiei intelectuale a celor doi) se poate spune ca iese definitiv din istorie. Ideologia se muta din planul convingerii sociale in cel al justificarii abuzurilor. Marxismul devine sursa de legitimare si de lupta in interiorul partidului (este interesant de spus, ca atunci cand stalinistul Dej a vrut sa se distanteze de Moscova pentru a-si securiza viitorul politic de amenintarile revizionismului invoca rusofobia din tineretea lui Marx, asa aparand la inceputul anilor 60 aproape ca din neant scrierile lui Marx despre romani). Dificultatile regimului instaurat de dupa 1917 si in mod decisiv noua linie instaurata de Stalin dupa suprimarea noii politici economice anuleaza inclusiv mesianismul. De acum, marxismul nu mai este profetie si nici macar proiect mesianic. Din 1917 si pana la sfarsit marxismul se transforma in arma de lupta pentru supravietuire (marea teroare din anii 30 i-a epurat pe fostii prieteni ai lui Stalin cu tot cu replicile lor luate de la parintii socialismului).
Tinand cont de toate aceste consideratii, de ce in 2008 nu putini uita ca s-au scurs 160 de ani de la publicarea Manifestului Partidului Comunist si 190 de ani de la nasterea principalului sau autor? De ce este comestibil un produs stricat (deopotriva de timp si de propriul aluat)? S-ar putea raspunde invocand argumentul discutat mai sus: separarea dintre marxologie si marxism, dintre Marx revolutionarul si Marx filosoful, sociologul sau economistul politic. Asa se explica de ce in Franta multi episcopi catolici au fost cititori pasionati de Marx, iar apoi in America Latina, prin filiera intelectuala franceza, s-a nascut teologia eliberarii ca sinteza intre marxism si crestinism (cu toate ca inca din 1864 socialismul marxist si utopic aparea mentionat in "Syllabusul erorilor" al lui Pius al IX-lea). Argumentul separatiei dintre planuri (gestul refutarii filosofiei marxiste sugera ca ateismul acesteia nu a contagiat viziunea economica si sociologica) a stat la baza acestei teorii. In acelasi timp, s-ar mai putea raspunde ca ideile nu-si pierd actualitatea si ca orice revizuire le poate conferi premise noi pentru constructie institutionala. Asa s-au nascut semnificativele rediscutari ale marxismului din 1902 si 1968 si tot asa se deruleaza revizuirea revizuirilor post 1991. Se pare insa ca cvasi-esecul teologiei eliberarii confirma ca substanta receptarilor succesive a scrierilor lui Marx de la o perioada la alta de 160 de ani incoace a ramas neschimbata. Dincolo de a fi ambiguu (unii spun ca necesitatea revizuirii marxiste vine din neclaritatea scrierilor sale, lucru care este cat se poate de real, si din nevoia de a raspunde la intrebarea: "ce raspuns ar fi avut Marx de dat la circumstantele actuale?"), Marx este cat se poate de clar in chestiunea centrala a gandirii sale: refuzul divinitatii. Modernitatea si post-modernitatea filosofica care platesc un consistent tribut intelectual gandirii marxiste pleaca de la premise pe care acceptarea divinitatii le exclude: relativism, materialism, convingerea ca ceea ce ratiunea poate explica si justifica este singurul lucru adevarat si real. Fiecare dintre aceste concepte ajuta refugiul intr-o interioritate confortabila care se manifesta adesea la modul cel mai paradoxal cu putinta: pasivitate, nepasare, pe motiv ca totul e relativ si ca singurul lucru care conteaza este ceea ce ai in mana (unii ar adauga, in spiritul lui Feuerbach, in stomac) sau, dimpotriva, exces de verva revolutionara pe motiv ca status-quo-ul mostenit este prin definitie gresit si ca trebuie schimbat in totalitate fara a tine cont de traditie si autoritate. Dar mai mult decat atat, inevitabilitatea dialecticii prieten – dusman a favorizat doctrina maoista a inventarii dusmanului comun. Un dusman daca nu exista, se cere inventat. Sub acest principiu marxistii de ieri sau de azi isi inventeaza legitimitatea propriului comportament fie ca vorbim de cel politic, fie social. Reasezarea lui Marx si Engels in locul care li se cuvine, adica in marxologie, inseamna restaurarea credintei crestine ca bun detronat si decolonizarea mintilor (luminate sau nu) de un materialism care exclude transcendentul.
Bibliografie
1. Briggs, Asa – "Victorian Cities", Odhams Press, Lonon, 1963.
2. McLellan, David – "Karl Marx: His Life and Thought", Harper and Row, New York, 1973.
3. Neumann, Sigmund – "The Structure and Strategy of Revolution: 1848 and 1948", The Journal of Politics, vol. 11, no. 3 (Aug., 1949), pp. 532 – 544.
