…sunt pe cale să-şi piardă cel mai de preţ monopol: moneda.
Fierberea teribilă prin care trec acum politicienii de rang înalt – începând cu Obama, Cameron, Sarkozy sau Merkel şi terminând cu Băsescu – este că statele pe care credeau că le conduc se dovedesc baloane prea umflate iar banii, care deja au căpătat aproape toată libertatea pe care şi-o doresc, forţează acum instalarea unei democraţii adevărate.
O democraţie în care elitele birocratice sunt aproape inutile.
„Cum, să nu mai spunem noi la ce dobândă trebuie să ne împrumutăm, pe cine să împrumute băncile şi cu cât din munca lui trebuie să contribuie fiecare supus… mm… contribuabil – bogat, sărac – pentru onoarea că noi luăm decizii în numele lui? Niciodată! Trebuie să combatem împreună aşa un derapaj subversiv!”
Lipsa de integrare fiscală ar genera problemele zonei euro, sună argumentul pentru un guvern centralizat şi o taxare comună. În realitate, ar trebui să ridice probleme tocmai faptul că unul sau mai multe sisteme fiscale reuşesc să clatine o monedă.
De fapt, marea problemă este că statele s-au împrumutat când de fapt nu erau în stare să se împrumute. Pentru creditori, garanţia suverană, a taxelor plătite vrând-nevrând de copii şi nepoţi a fost mai importantă decât evidenţa că în lipsa riscurilor statul nu va şti să folosească banii şi îi va irosi. Dar surpriză! Nici nepoţii, nici copii şi nici măcar părinţii nu mai vor să plătească oalele sparte. Au început în Islanda, cu un referendum al cărui rezultat este refuzul de-a naţionaliza pierderile băncilor. A continuat în Finalnda, cu nişte alegeri al căror rezultat a fost refuzul de-a internaţionaliza pierderile grecilor. Un enorm scandal este pe cale să izbucnească după ce s-a aflat că, în schimbul acordului pentru pachetul de salvare, Finlanda şi-a obţinut separat banii înapoi de la Grecia: un miliard din totalul de 109 miliarde la care a contribuit fiecare ţară membră a zonei euro. Urmează ca şi alte ţări să ceară tratament asemnănător. Şi urmează şi alte alegeri: Irlanda, unde furia este la cote de alarmă sau Germania, unde masa critică a nemulţumirii se poate dovedi ruinătoare.
Toate planurile de-a centraliza, unifica şi omogeniza aceste lucruri nu pot rezolva mare lucru. Degeaba vor ţările UE să-şi pună credibilitatea la comun, pentru că în realitate din ce în ce mai puţini vor să le împrumute. Mai mult decât votul politic, foştii contribuabili votează cu mouse-ul în contul de internet-banking.
Aşa se explică creşterile ridicole ale aurului sau francului elveţian: banii caută libertatea, şi sunt dispuşi să plătească pentru ea. Pe termen lung, dacă vor scăpa de taxele absurde şi de reglementările idioate de acum, îşi vor recupera pierderile de pe traseu cu vârf şi îndesat.
Iar planurile de-a taxa tranzacţiile financiare ar putea fi chiar ultima lopată pe mormântul monedelor emise de stat, când toată lumea va fi evita taxele cu tot cu monedă. În lumea comunicaţiilor instant şi a protocoalelor criptate, doar inerţia, comoditatea şi o oarecare rămăşiţă de încredere a mai păstrat în viaţă banii emişi de băncile centrale. Efectul pervers al încercării de unificare monetară ar putea fi ca viitoarea monedă „unică” să scape controlului vreunui stat.
Până acum, nebuniile financiare ale statelor eşuau în război. Doar că astăzi nu prea a mai rămas vreo miză. Costurile unui conflict depăşesc cu mult potenţialele câştiguri. Cel mult, statele se războiesc cu propriii cetăţeni iar ei refuză să-şi mai finanţeze marasmul.
Desigur, politicienii au toate motivele să se teamă de asta: nimeni nu le va mai plăti obligaţiunile şi taxele pe care le pretind, pentru a cumpăra voturile despre care cred că li se cuvin, cu politicile falimentare la care se pricep. Lipsite de principalul mijloc de coerciţie -ipoteca pe veniturile copiilor şi nepoţilor – guvernele trebuie să stea cu mâna întinsă la proprii cetăţeni: ne daţi, ori nu ne daţi? Fără simulacre de alegeri cumpărate din banii victimei. Asta da, democraţie!
