Orice contract de creditare în valută care se întinde uneori pe o perioadă de 20 până la 30 de ani are asociată o componentă de risc valutar, care poate lua turnuri impredictibile și nefaste asupra capacității de rambursare a debitorului.
Anii de după izbucnirea crizei economico – financiare din 2008 au condus la adâncirea sărăciei populației României, iar cauzele acestui fenomen în masă sunt multiple: contracția economică, falimentele multor afaceri sau retragerea unor investitori de pe piața locală cu consecința pierderii locurilor de muncă, reducerile de salarii și pensii, reducerile de posturi în administrația publică.
Totodată, ca urmare a fragilizării situației economiei naționale, dar și datorită stării de incertitudine de pe plan internațional s-a înregistrat o depreciere a monedei naționale față de principalele valute (euro și dolarul american), în timp ce unele dintre valutele cunoscute ca reprezentând un refugiu din fața riscului (francul elvețian, yenul japonez, iar în unele situații chiar și dolarul american) au cunoscut, pe plan mondial, aprecieri semnificative. În cazul dolarului american se poate vorbi nu numai de o tendință de apreciere certă față de euro de-a lungul anilor 2014- 2016, dar și de episoade de volatilitate în perioada 2008-2016.
Toate aceste considerente trebuie avute în vedere atunci când apreciem dimensiunea efectelor pe care criza mondială le-au avut asupra nivelului de trai al românilor.
Pe de altă parte, criza a fost premergătoare unei euforii a consumului pe credit și a boom-ului imobiliar, astfel încât consumatorii români care contractaseră credite în această perioadă au fost puși în fața unei aprecieri a poverii ratelor lunare în cazul în care creditele luate erau în valută sau în cazul în care, deși împrumutați în lei, își pierduseră locurile de muncă sau suferiseră diminuări ale salariilor.
De altfel, populația României a avut de suportat și un impact dur al creșterii costului vieții datorită deprecierii monedei naționale față de euro, dar și față de celelalte valute forte. (Un euro era 3,1 lei în iulie 2007 față de aproximativ 4,5 lei în prezent, iar dolarul american era 2,2 lei în iulie 2007 față de 4,05 lei acum). Chiar și consumatorii creditați în lei fac cu greu față plăților lunare, deoarece creditarea în moneda națională s-a făcut la dobânzi semnificativ mai mari decât pentru creditele în valută, iar salariile nu au ținut pasul, în general, cu prețurile.
Rata, mărită cu 30% pe lună
Clauzele abuzive din contractele de credit, un subiect atât de mult dezbătut în ultimii ani, nu sunt de trecut cu vederea în contribuția pe care au avut-o în creșterea excesivă a poverii asupra debitorilor, alături de deprecierea monedei naționale. Sunt cazuri în care costurile multor credite erau mărite cu până la 30% din rata lunară, prin perceperea de comisioane sau dobânzi cu formule de calcul netransparente, declarate ulterior ilegale în instanță, fără să trecem cu vederea dobânzile de 7-8.000% percepute de IFN-uri la plata cu întârziere a ratelor. Toate aceste costuri au fost „aduse la cunoștința“ consumatorilor prin contracte cu clauze foarte puțin inteligibile sau au fost ascunse prin formule de calcul netransparente pe care un om puțin avizat sau chiar cu pregătire medie nu le putea depista.
Aceste contracte deosebit de oneroase sunt acum în derulare. Rezultatul a fost intrarea multor persoane în incapacitate de plată, nu doar a ratelor, ci, în cazul în care consumatorii încearcă să țină pasul cu plata către bănci, cu întârzieri mari la facturile la utilități, de exemplu.
„Deși există acte normative trecute prin Parlament, unele chiar adoptate de o perioadă de timp suficientă cât să fi putut produce efectele preco-nizate de protecție a debitorilor, totuși, amânarea intrării acestora în vigoare se răsfrânge în mod ne-ga-tiv asupra celor care se află în dificultate la plata datoriilor. Mă refer aici, în mod special, la situația creată de amânarea intrării în vigoare a Legii 151/2015 privind pro-cedura insolvenței persoanelor fizice la 1 noiembrie 2016, prin trimiterea de către președintele Klaus Iohannis către Parlament, pentru reexaminare, a actului normativ prin care s-a stabilit de către Guvern ca dată de intrare în vigoare începutul lunii noiembrie 2016, adică cu două luni mai devreme decât fusese stabilit inițial (terme-nul era 31 decembrie 2016). Printre motivele amânării sunt acelea că șeful statului consideră că interva-lul de timp nu a fost suficient pentru ca toate autoritățile și instituțiile implicate în aplicarea legii insolvenței persoanelor fizice să se pregătească pentru intrarea ei în vigoare astfel încât se «poate afecta procesul de asigurare a măsurilor concrete privind alocarea resurselor umane și bugetare necesare pentru organizarea și funcționarea comisiilor avute în vedere în actul normativ, cât și a completelor de judecată». Cu toate acestea, legea a fost publicată în Monitorul Oficial la 26 iunie 2015 și prevedea intrarea în vigoare la 6 luni de la data publicării! Așadar, deși legea există de mai bine de un an, deși s-a depășit cu mult termenul inițial de intrare în vigoare prin tot felul de amânări pentru aceleași motive de organizare a comisiilor de insolvență și de pregătire a personalului, în continuare termenul la care un debitor s-ar putea pune sub protecția acestui act normativ este incert, iar timpul curge în defavoarea celor cu întârzieri la plăți și care vor fi sortiți executării silite de către creditorii lor, indiferent că aceștia sunt instituții de credit sau sunt furnizorii de servicii sau de utilități“, a explicat Monica Calu, jurisconsult, expert APC în dreptul consumului.
Discriminarea altor consumatori
O altă inițiativă legislativă care a trecut prin Parlament de curând și care ar fi dat șansa unei ușurări a situației consumatorilor cu cre-dite acordate în valută este așa- numita „Lege a conversiei“, care, de fapt, reprezintă completări aduse OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, dar care a fost, recent, trimisă de către premierul Dacian Cioloș la Curtea Constituțională, pentru verificarea prealabilă a constituționalității. Propunerile inițiale de conversie se refereau la creditele acordate în valută, în general.
Printre noutățile care erau aduse se regăsea, de exemplu, faptul că, în cazul în care un credit se referă la un împrumut în monedă străină, să fie cuprins în cadrul contractului, la momentul încheierii contractului, dreptul consumatorului de a converti contractul de credit într-o monedă alternativă, moneda în care, în principal, își primește venitul sau deține activele care finanțează plata creditului, sau moneda statului în care consumatorul fie și-a avut reședința la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie își are reședința în prezent, fie sau orice altă monedă solicitată de consumator. Inițial, acest proiect de lege prevedea, la forma adoptată de Senat la 18 iunie 2014: „cursul de schimb la care se efectuează conversia este rata de schimb a pieței aplicabilă în ziua realizării conversiei, dacă în contractul de credit nu se specifica altfel.“
După nenumărate tergiversări și după discuții aprinse din Parlamentul României, ajunse la apogeul inflamării în momentul în care Banca Națională a Elveției a renunțat la pragul maximal de 1,2 franci elvețieni/euro, prag fixat în 2011 și la care a renunțat pentru a evita efectele negative asupra economiei elvețiene și în special a exporturilor proprii devenite necompetitive, proiectul a rămas într-o relativă penumbră.
El a fost readus în lumină printr-un amendament adus proiectului inițial în luna iunie a acestui an și care a restrâns sfera beneficiarilor conversiei doar pentru consumatorii cu credite în franci elvețieni. Forma care era menită a fi trimisă în octombrie 2016 spre promulgare specifica: „Pentru creditele acordate în franci elvețieni, creditorii sunt obligați să efectueze conversia în LEI a soldului creditului exprimat în franci elvețieni“.
Astfel, conversia va fi făcută printr-un act adițional la contractul de credit, la cursul de schimb de la data încheierii contractului. În plus, va fi interzisă „introducerea în actele adiționale de conversie a altor prevederi decât cele impuse prin legislație cu precizarea că, dacă băncile vor ignora interdicția, dispozițiile nelegale vor fi considerate automat nule.
Conversia creditelor din franci elvețieni în lei a fost considerată de deputați ca o măsură de protecție a consumatorilor, având în vedere efectele crizei financiare recente. Totuși, acest act a luat calea Curții Constituționale, fiind contestat de Guvern, iar unul dintre motivele invocate a fost chiar cel al discriminării celorlalți consumatori cu credite în valute diferite față de francul elvețian.
Banca Naţională a României nu a mişcat nici măcar un deget în ultimii 9 ani
Cum bine se știe, până la amendamentul adus în iunie 2016 existau speranțe pentru toți cei care accesaseră credite în valută ca să poată să facă o conversie a creditelor luate în perioada de boom imobiliar într-o altă monedă astfel încât să ajungă la o situație de suportabilitate a ratelor lunare. Garanțiile imobiliare aduse inițial erau evaluate la valori foarte ridicate, cele de dinainte de criză și fuseseră considerate ca îndestulătoare la momentul accesării produselor de creditare.
O refinanțare a acelor credite la costurile mai mici, din prezent, în cele mai multe cazuri, ar fi imposibilă, datorită deprecierii semnificative a valorilor imobilelor ipotecate în favoarea băncilor, numai că, o astfel de relaxare a poverii ratelor prin conversie nu este posibilă, momentan, decât pentru consumatorii cu credite în franci elvețieni.
Dar, desigur, calcule făcute de diverși experți ne arată că motive de discriminare există și în ceea ce privește comparabilitatea situației supraîndatorării pentru cei creditați în euro sau dolari. Practic, orice contract de creditare în valută care se întinde uneori pe o perioadă de 20 până la 30 de ani are asociată o componentă de risc valutar, care poate lua turnuri impredictibile și nefaste asupra capacității de rambursare a debitorului. Ar fi fost mult mai bine ca prin modificarea OUG 50/2010 să se fi acoperit situațiile tuturor creditaților în valută, pentru o mai bună atingere a obiectivului de protecție invocat de parlamentari. Şi, mult mai eficient ar fi fost dacă momentul la care ar fi fost deja trecut prin Parlament acest act ar fi fost anterior episodului din 15 ianuarie 2015, când leul a suferit o depreciere semnificativă nu doar față de francul elvețian, ci și față de euro și dolar, cel puțin.
Din păcate, nici această lege de conversie nu poate fi o cale accesibilă acum consumatorului român împovărat de cheltuieli și cu un buget restrictiv.
Deși Guvernul, recent, a adoptat prevederile Directivei creditelor ipotecare (Directiva 17/2014), care avea, de fapt, ca termen-limită de implementare în legislația națională data de 21 martie 2016, totuși, de acest act nu pot beneficia decât consumatorii care încheie contracte ulterior intrării în vigoare a Ordonanței 52/2016.
Concret, această ordonanță vizează toate contractele de credit privind vânzarea, respectiv cumpărarea de imobile, contractele de credit garantate cu imobile ipotecate și contractele de credit ce implică un drept legat de imobile. Conform noilor dispoziţii, consumatorii care contractează un împrumut în valută au dreptul de a cere în scris, în orice moment, convertirea creditului într-o monedă alternativă. Dar actul se aplică numai contractelor încheiate după 30 septembrie 2016!
Mai nou, situația consumatorilor care sunt executați silit nu a putut fi ușurată nici printr-o prevedere trecută prin Parlament și care prevede că nu se permite ca un titlu executoriu să fie pus în executare atât pe conturile bancare ale unei persoane fizice, cât și la locul de muncă. Guvernul a sesizat pe 2 noiembrie Curtea Constituțională a României în vederea exercitării controlului prealabil de constituționalitate referitor la Legea privind unele măsuri de efectuare a reținerilor din veniturile obținute de persoanele fizice din contracte privind raporturi de muncă în baza unor titluri executorii, adoptată recent de către Parlament.
Practic, pentru consumatorii care au încheiat contracte de credit înainte de izbucnirea crizei financiare situația rămâne la fel de grea și de incertă. La fel, pentru cei care se găsesc într-o situație de supra-îndatorarae din cauză că nu-și mai pot permite achitarea facturilor lunare, încă nu există posibilitatea de a apela la legea insolvenței persoanelor fizice sau la aceea de a evita executările titlurilor executorii atât pe conturi, cât și la locul de muncă prin același titlu executoriu. În continuare, în România, un debitor asupra căruia a început executarea silită va fi forțat să îndure toate formele de executare, ceea ce-i îngreunează acelei persoane chiar desfășurarea unei existențe normale, prin asigurarea măcar a traiului zilnic și a neîngreunării plăților de zi cu zi.
„Consumatorii români sunt printre cei mai îndatoraţi cetăţeni ai Uniunii Europene, una din trei gospodării având dificultăţi mari la plata ratelor către bănci, înaintea acestora fiind doar consumatorii greci şi bulgari, la o diferenţă foarte mică, de un procent faţă de noi. La polul opus, consumatorii mai puţin îndatoraţi sunt cei din Germania, Belgia şi Olanda, unde numai 5% din gospodării au dificultăţi în a-şi plăti ratele către bănci. Boomul supraîndatorării consumatorilor români a fost atins în anul 2007 cand s-au oferit circa 7 milioane de credite, din care jumătate pentru consum. De ce s-a ajuns aici?!? Deoarece cele trei instituţii ale statului român, Parlamentul României, Banca Naţională a României şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, au rămas pasive la procesul de îndatorare a consumatorilor români, nu au facut nimic ca să împiedice amploarea procesului de îndatorare. Parlamentul României prin amendamentele aduse la OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, de aşa zişii «parlamentari bine intenţionaţi», a realizat un act normativ confuz, favorabil băncilor. Banca Naţională a României nu a mişcat nici măcar un deget în ultimii 9 ani cu privire la supravegherea procesului de îndatorare al consumatorilor români, pe motiv că legea nu-i permite să intervină în relaţia dintre consumator şi bănci, aruncând pisica în curtea ANPC-ului, lăsând consumatorii români la cheremul băncilor. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a privit de pe margine cum sunt jefuiţi consumatorii români de către bănci, le-a permis acestora să folosească clauze abuzive în contracte şi publicitate înşelătoare în promovarea produselor bancare, cu toate că dispunea de instrumente legislative pentru a stopa astfel de practici. Dar a avut grijă, încă din anul 1992 când s-a înfiinţat ca Oficiu pentru Protecţia Consumatorilor, 9 ani mai târziu transformându-se în Autoritate, să-şi treacă în «fişa postului» activităţi de informare şi educare a consumatorilor, însă nu a iniţiat în ultimii ani nici o campanie de informare şi educare a consumatorilor care să-i ajute pe aceştia să ia decizii informate în legatură cu creditele bancare. Deci, consumatorul român este la cheremul băncilor şi lipsit de protecţie din partea statului în această luptă inegală cu băncile!“, a apreciat conf. univ. dr. Costel Stanciu, preşedinte APC.
