Péter Barta a ales să muncească încă din şcoala generală, activitate pe care o făcea doar pe timpul verii, cât să-şi strângă bani de buzunar. Mai mult, spune că mereu i-a plăcut să muncească şi că ăsta a fost unul dintre motivele care i-a adus reuşita pe plan profesional.
Sunteţi licenţiat în istorie şi
relaţii economice internaţionale. De ce aţi ales aceste două specializări?
Am terminat liceul cu profil real în 1996 la Cluj şi atunci eram, ca orice tânăr, debusolat. Voiam să urmez o facultate cu profil economic, dar până la urmă m-am răzgândit. Făcusem un calcul cu câţi economişti termină anual şi am ajuns la concluzia că sunt prea mulţi. Atunci era „la modă” Facultatea de Studii Europene şi m-am hotărât să mă schimb cu o lună înainte de admitere. Părinţii mei au rămas „mască” când le-am spus că eu vreau să intru la facultatea asta. Bineînţeles că nu am reuşit, neavând nici o legătură cu istoria, mai ales că într-o lună de zile nu aveam timp pentru a mă pregăti. În schimb, în anul acela, cariera mea a luat o turnură interesantă. Fiind un tip destul de activ, încă din copilărie lucrând singur pentru a-mi asigura banii de buzunar, am hotărât că trebuie să fac ceva. La vremea respectivă, o fostă prietenă m-a îndrumat către o organizaţie non-guvernamentală (Youth Action for Peace – n.r.), care avea statut consultativ pe lângă Comisia Europeană. Astfel, mi-am început cariera de manager de proiect, după ce am început ca voluntar. Relaţia cu facultatea a venit mult mai târziu, pentru că în România diploma contează foarte mult şi am zis că trebuie să fac o facultate.
M-am înscris la două facultăţi (Istorie şi Relaţii internaţionale – n.r.), ca în final să intru la Istorie şi să mă specializez şi pe relaţii internaţionale. Se poate spune că a fost o întâmplare, nu neapărat că am ales, dar nu-mi pare rău absolut deloc. Iar, a doua facultate vine dintr-o ambiţie personală. Având atâta experienţă în management de proiect, toată lumea mă întreba ce legătură are acest domeniu cu istoria. Din acest motiv am ales să am şi o licenţă în economie.
V-a mai adus vreun alt avantaj această ultimă licenţă?
Am cunoscut oameni noi. Am învăţat şi multe, dar mi-a lăsat şi un gust amar. În acea perioadă, în mediul universitar încă lucrurile nu se schimbaseră atât de repede pe cât mi-aş fi dorit. Sunt profesori, care în loc să se adapteze noilor tehnologii, refuză să o facă. Spre comparaţie, am fost timp de şase luni de zile consultant pentru Universitatea Johns Hopkins – Centrul din Bologna-şi am rămas şocat să văd cum se face şcoală acolo.
Într-un mediu universitar în care profesorul vine şi spune: „Acestea sunt cărţile pentru semestrul acesta. Până săptămâna viitoare aceasta este cartea despre care vom discuta şi pe care o vom dezbate după ce ne organizăm în două echipe”. La noi, vine profesorul, ia hârtia şi citeşte. Dacă ai curaj să ai o părere, la mulţi profesori poate este mai bine să te abţii, pentru că te trezeşti cu examene duse până îl ultimul an. Nu aşa putem creşte pe o scară valorică.
Care a fost primul contact pe care l-aţi avut cu piaţa muncii?
Eu am început să lucrez încă din şcoala generală. Tatăl meu era maestru electrician de înaltă tensiune şi mă trimitea pe şantierele pe care el lucra. Iar, vara, cel puţin pentru două luni,
munceam ca să-mi câştig banii de buzunar.
Am făcut orice muncă pe care o poţi face pe şantier, am dus balast, am pus faianţă, turnam ciment, beton. Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez şi asta a făcut diferenţa. Niciodată nu m-am bazat pe părinţi, mai ales că provin dintr-o familie numeroasă (patru fraţi- n.r.).
Timp de aproape patru ani aţi fost colaborator în cadrul Consiliului Europei. Cum aţi ajuns la Strasbourg şi cum aţi rezuma această experienţă?
La vremea respectivă, în Cluj, începuse un proiect „Tinerii în contact cu democraţia”, finanţat atât din instrumente PHARE, cât şi de către Fundaţia şoroş, în care am nimerit şi eu. Apoi, am început să scriu propriile proiecte pentru Youth Action for Peace.
Atunci, era o problemă cu serviciul militar obligatoriu, şi unul dintre marile proiecte ale mele a fost „Serviciul civil alternativ, o alternativă la serviciul militar obligatoriu”, care a creat destule controverse. În urma acestui proiect, m-am trezit cu o scrisoare de la Consiliul Europei, care era o propunere de a deveni expert în cadrul unui proiect
de-al lor. Evident, am acceptat şi am avut o relaţie care nu pot să o descriu în cuvinte. Expunerea pe care am avut-o cu ei şi proiectele în care am fost implicat m-au purtat în ţări în care nici nu cred că aş fi visat să ajung. Am ajuns să văd toată Europa de la ţările nordice până la Spania, Italia, Franţa.Ca paranteză, menţionez că în toată această perioadă am fost voluntar şi îmi erau suportate doar anumite costuri, iar retribuţie am avut doar când am ajuns manager de proiect.
Deci, n-am primit nici un ban, dar ceea ce am primit, în schimb, a fost partea de formare profesională şi expunerea internaţională.
După această perioadă, în ce condiţii v-aţi întors în ţară?
Munca mea nu a fost doar în exterior. Lucram şi din România, dar aveam multe misiuni peste hotare. Oricum, m-am întors în ţară, pentru că, în şase ani de „pelerinaj”, am obosit. Am spus că am nevoie de o pauză şi am primit o ofertă incredibilă de a lucra pentru guvernul Statelor Unite, care desfăşura un program în România, prin care am cunoscut SMURD-ul. La vremea aceea, SMURD a înfiinţat două centre în Sibiu, la Copşa Mică şi Dumbrăveni, şi un centru de training pentru pompieri. Astfel, l-am cunoscut pe domnul Raed Arafat, căruia, la finalizarea contractului cu SUA, i-am promis că, dacă timp de o lună nu mă angajez în Bucureşti, mă întorc în Mureş. Şi, astfel am ajuns la Târgu Mureş după o lună.
Cum a fost experienţa SMURD? Ce abilităţi v-aţi dezvoltat aici?
Am învăţat foarte multe de la SMURD. Aici, mi-am aprofundat abilităţile de manager de proiect, dar, în acelaşi timp,
mi-am dezvoltat partea de relaţii umane. Mi-am dat seama cât de important este să ai grijă de personalul pe care îl ai, pentru că este elementul de bază al unei instituţii. În acelaşi timp, m-a făcut să înţeleg care este diferenţa dintr-un management spitalicesc şi cel al unei întreprinderi. Te face să gândeşti puţin altfel lucrurile, pentru că altfel sunt puse şi priorităţile. Pe de altă parte, mi-am dezvoltat acele abilităţi pe care nu cred că mi le-aş fi descoperit în altă parte, precum cele de prim-ajutor. Eu, în perioada când lucram la SMURD, eram voluntar şi în baracă şi puneam perfuzii, recoltam sânge, duceam bolnavii pe secţie sau pentru analize în spital, asta după ce mi se termina programul propriu-zis.
Şi, concret, cu ce vă ocupaţi la SMURD pe lângă voluntariat?
M-am ocupat de componenta de „fundraising” (strângere de fonduri – n.r.). Alături de echipa de atunci, am creat un fenomen extraordinar prin campania de strângere de fonduri prin redirecţionarea de către populaţie a 2% din impozite către SMURD. În 2004, când am avut o discuţie cu domnul Arafat, i-am spus că de acest sistem poate beneficia ca entitate. În primă parte, i-am ajutat cu informaţii despre sistem, să-şi creeze structura internă, dar până când am ajuns eu acolo nu fusese pusă în practică. Oricum, în primul an (2005 – n.r.), am reuşit să strângem aproape trei miliarde de lei vechi, din care s-a achiziţionat o ambulanţă de prim-ajutor, destul de performantă pentru judeţul Mureş. Banii aceştia au fost strânşi într-o lună şi jumătate, în care am mers prin tot judeţul Mureş şi am avut întâlniri cu diverse persoane, cărora le-am explicat modul în care funcţionează sistemul. În anii următori, rezultatele s-au văzut. Am ajuns la 11 miliarde, apoi la 18, şi aşa
s-au dezvoltat multe centre SMURD în toată ţara. Adevărul este că fără un om ca Raed Arafat nu cred că s-ar fi făcut toate aceste lucruri. La care aş adăuga şi echipa, care este una „de suflet”. Acolo, am învăţat ce înseamnă să faci parte dintr-o echipă şi ce înseamnă să te dăruieşti cu totul. Am văzut oameni care lucrează pe salarii „de nimic”, dar care sunt acolo de la înfiinţarea SMURD-ului şi care s-au dedicat unei construcţiei unei instituţii, pe care cu greu poţi să o egalezi din punct de vedere al eficienţei.
Cum aţi făcut trecerea la
fundaţia pe care o conduceţi
în prezent?
Printr-un punct intermediar. În acest program american, la care am luat parte, am cunoscut un domn, căruia îi datorez faptul că m-am reîntors în Bucureşti, pentru că altfel, nu aş fi făcut asta. Mi-a făcut o ofertă pe care nu am putut să o refuz. Domnul se numeşte Csáka József, fost viceprimar la Cristuru Secuiesc, care a fost numit în 2007 secretar de stat la Agenţia Naţională pentru IMM-uri, şi care mi-a propus să vin consilier pe programe europene în Bucureşti. Şi, am acceptat, deşi două luni am fost tot voluntar, după care am primit un salariu pe „fluturaş” de şapte milioane.
Apoi, agenţia s-a transformat în minister, fapt pentru care nu am fost plătit alte două luni. Dar, am rămas în instituţie şi
l-am ajutat pe fostul meu şef. Într-un final, situaţia a făcut să fiu omul potrivit la locul potrivit, pentru că la acel moment Comisia Europeană a cerut reorganizarea Fundaţiei Post Privatizare, astfel încât s-a pornit o selecţie de personal pentru poziţia de director pentru care am aplicat şi am fost
selectat.
În loc de CV
Péter Barta a fost colaborator al unor instituţii precum Consiliul Europei, în cadrul cărora a derulat misiuni de monitorizare în ţări precum Mexic, Palestina, ţările scandinave, Rusia sau Macedonia.
După această perioadă, în care a lucrat pe proiecte europene, a colaborat cu mai multe companii din SUA, cum ar fi fundaţia „Academy for Educational Development” şi „Development Alternative Inc.”, în cadrul proiectul GRASP, finanţat de Guvernul SUA, prin intermediul United States Agency for International Development (USAID).
Ulterior, Péter Barta a lucrat ca manager de proiect în cadrul SMURD Târgu Mureş, iar, în prezent, este director executiv al Fundaţiei Post Privatizare (FPP), fundaţie pentru antreprenoriat, creată în 1996 de Comisia Europeană. În această toamnă, FPP lansează primul program de mentorat în afaceri la nivel de MBA pentru antreprenorii români, „Business Mentoring Program”, care va avea loc în perioada 11-12 octombrie.
