In cohorte, politicieni si oameni de afaceri se dau de ceasul mortii sa explice opiniei publice cat de nefasta ar fi o crestere a impozitelor principale, indeosebi a TVA, in anul 2010. Unii merg cu tupeul pana acolo incat sa dea asigurari ca – vezi Doamne, gratie influentei si interventiei lor – nici nu se va face o asemenea greseala care ar lovi in mediul de afaceri si ar alimenta criza in loc s-o combata!
Tupeu, pentru ca decizia nu este nici la ei, nici la guvernul instalat dupa alegeri, ci la FMI! Acesta nici macar nu va lasa impresia ca face el ce vrea, ci va pune in functiune procedura pe care deja a anuntat-o: daca veniturile bugetare impreuna cu deficitul bugetar convenit, adica imprumuturile permise, nu acopera cheltuielile bugetare, atunci ori sunt reduse cat este nevoie aceste cheltuieli, inclusiv prin amputari de pensii si salarii in sectorul public, ori sunt majorate impozitele principale pentru a incerca o crestere a veniturilor.
Ca majorarea impozitelor aduce sau nu aduce noi venituri bugetare, asta este o alta problema. La ananghie insa nu se mai tine cont de acest lucru. Se procedeaza la sporirea impozitelor si se asteapta rezultatele. In orice caz, din randurile masurilor posibile, majorarea TVA este cea mai vizata. Pentru ca TVA reprezinta impozitul cu cea mai mare contributie la buget si, oricum, cel mai colectabil in cazul unei majorari. Desigur, majorarea TVA nu este in sine o fericire. Dar nici vreo mare nenorocire nu este in situatia actuala a Romaniei. Cresterea TVA descurajeaza consumul printr-o sporire a preturilor. Dar nu de subconsum sufera Romania, ci de subproductie. Ceea ce ar trebui sa se impulsioneze in Romania este productia, si nu consumul.
Cel mai potrivit era sa se majoreze TVA in 2006 sau in 2007, cand, din cauza unei creditari artificiale si a unei cresteri economice bazate pe importuri, indusa de aceasta creditare, consumul o luase razna, pierzand orice legatura cu productia. Atunci, prin majorarea TVA, statul putea opri delirul consumului, urmand a folosi resursele obtinute spre a face investitii publice cu impact pentru viitor. Dar si acum exista supraconsum in raport cu productia! Criza l-a limitat, dar aceeasi criza a prabusit si productia. Astfel ca decalajul a ramas. Inca si mai mult decat in perioada anterioara de crestere economica, o impulsionare a productiei, chiar daca pe seama descurajarii consumului, este imperios necesara. O crestere a TVA este un instrument potrivit. Mai ales ca, in conditiile de criza actuale, o crestere a TVA poate avea efecte colaterale mai mici, respectiv sporuri de preturi mai slabe, companiile fiind nevoite sa preia pe seama profiturilor lor o parte din efortul financiar pentru a nu-l transmite integral asupra consumatorilor finali.
O crestere a TVA s-ar cere a fi intreprinsa intr-o cota substantiala, pentru ca o parte (de circa doua puncte procentuale) sa acopere necesarul de majorare a resurselor bugetare, iar o alta parte (de circa 3 puncte procentuale) sa poata fi utilizata in schimbul reducerii impunerii fiscale asupra fortei de munca, indeosebi al scaderii contributiilor sociale, cele care, din cauza nivelului lor inalt, fac obiectul predilect al evaziunilor fiscale si care constituie principalul obstacol in calea invigorarii investitiilor. Comutarea resurselor dinspre consum spre investitii este cea mai importanta sarcina a politicilor economice actuale (fiscale si monetare), iar cresterea TVA in schimbul unei reduceri a impunerii pe forta de munca este mijlocul cel mai la indemana si, probabil, cel mai eficient.
