Cea despre care Prințul Wilhelm al Germaniei credea că este „cea mai frumoasă și inteligentă femeie din România“ a fost o personalitate distinctă a aristocrației românești a secolului XX, făcând parte, prin alianță, din familia Bibeștilor. O familie care, neuitând vreodată să amintească faptul că sunt români, au contribuit la deschiderea porților unor prestigioase instituții culturale din Occident pentru alți români.
După cum spune Mihai Dim. Sturdza în cartea „Aristocrați români în lumea lui Proust“, apărută la Editura Humanitas, „după prințul D. Bibescu, al cărui loc la Institut de France, după moartea sa, a fost ocupat de A.D. Xenopol, a urmat exemplul Marthei Bibescu, al cărei succesor la Academia Regală din Belgia a fost Mircea Eliade“.
Printre altele, la ceremonia de primire, Mircea Eliade, făcând elogiul predecesoarei sale, spunea: „La scurt timp înainte de săvârșirea ei din viață, despre prințesa Martha Bibescu s-a spus că era ultimul martor al penultimei Europe. Într-adevăr, ea îi cunoscuse pe ultimul țar și pe toți suveranii Europei, printre prietenii ei se numărau atât regele Ferdinand, cât și regina Maria a României, contesa Anna de Noailles, Marcel Proust, Paul Claudel sau abatele Mugnier. (..) Martha Bibescu a fost mai mult decât «ultimul martor al penultimei Europe». Era mai curând o oglindă a istoriei și nu doar a istoriei contemporane.”
O femeie excepțională, într-o lume a bărbaților excepționali
Istoricul Alin Ciupală consideră că Martha Bibescu este „reprezentativă pentru epoca în care a trăit în măsura în care ne-o imaginăm drept o femeie care reușește să se impună în atenția contemporanilor în primul rând prin calitățile personale și nu prin origine. Sunt multe femei în epocă care au o origine aristocratică, dar care nu au lăsat ceva demn de luat în seamă. A fost o femeie excepțională într-o lume a bărbaților excepționali“.
S-a născut pe 28 ianuarie 1889, după unele mărturii, după altele în 1886, fiică a lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat. Prin căsătoria, în 1905, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea a devenit prințesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Anna de Noailles și Elena Văcărescu, dar și cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon Bonaparte.
Avea doar 17 ani, când s-a căsătorit, moment pe care mai târziu îl va descrie astfel: „Pe atunci îmi ascundeam vârsta și asta din considerente contrarii celor ce provoacă îndeobște asemenea minciuni. Căsătoria mea, de o precocitate care din secolul al XVIII-lea nu-și mai găsea locul în moravurile societății franceze, făcea mistificarea lesnicioasă: eram luată drept o fetișcană“.
O căsnicie eșuată, aventuri celebre
Așa cum notează Regina Maria, „Prințesa Bibescu s-a prefăcut, semeață, că ignoră lipsa de fericire din căsnicia ei, și tot așa s-a prefăcut că nu observă nesecatul val de invidie și de dușmănie pe care strălucirea ei o stârnea printre femei. Cel mai aparent dintre defectele ei, oportunismul, i-a adus, încă din tinerețe, mulți dușmani“.
O căsătorie care în scurt timp și-a dovedit netemeinicia, fiecare dintre ei, atât Martha, cât și George Bibescu, căutând fericirea în afara ei.
La scurt timp începe să se vorbească despre o relație a Marthei chiar cu vărul soțului, Emanuel Bibescu. Între timp, mulți alții, cărora Martha nu le răspunde, sunt fermecați de șarmul prințesei. O relație pătimașă și furtunoasă se înfiripă între Martha și Charles Louis de Beauvau Craon, unul dintre cei mai căutați burlaci din Franța.
Între Martha și soțul ei are loc la un moment dat o încercare de a divorța care nu se finalizează, dar în urma căreia prințul Bibescu îi dăruiește Palatul Mogoșoaia, loc iubit de prințesă, ce va deveni un important spațiu de întâlnire cu personalități marcante din epocă.
Aventurile continuă pentru fiecare dintre ei, în panoplia de iubiți ai Marthei, se spune, aflându-se prințul Willhem al Germaniei, regele Ferdinand și regele Alfons al XIII-lea al Spaniei.
Legătura amoroasă care, se pare, a marcat-o cel mai puternic pe Martha a fost cea cu atașatul militar al Marii Britanii la București, colonelul Cristopher Birdwood Thomson. S-au cunoscut chiar înainte de declanșarea Primului Război Mondial, la un concert susținut la Cotroceni. A fost o atracție reciprocă de la prima întâlnire, ce s-a concretizat apoi într-o dragoste pătimașă.
În 1916, când acesta primește misiunea de a bombarda sondele de petrol de pe Valea Prahovei, Thomson participă la operațiune alături de George Bibescu, ducând cu bine misiunea la capăt. Martha Bibescu, care rămâne în București pe perioada ocupației germane pentru a îngriji răniți, se va revedea cu colonelul Thomson la sfârșitul războiului. Se vor reîntâlni în 1920, în timpul tratativelor de pace de la Versailles, și vor constata că flacăra pasiunii este aceeași. Amorul lor s-a consumat cu întreruperi până la moartea acestuia, în 1930, într-un zbor de încercare la Karaci, pe când era ministru al aerului în guvernul laburist de la Londra.
Puterea de a fermeca a lui Circe
Incontestabil, femeia Martha Bibescu avea un șarm ce nu lăsa indiferent un bărbat. „Este un personaj misterios. Puțini dintre bărbații care au trăit în această lume s-au putut bucura măcar un an din viața lor de un astfel de suflet feminin“, spune istoricul Adrian Majuru. Sau, cum spune tot Regina Maria, „fetița frumoasă ajunsese o femeie cât se poate de atrăgătoare, ba chiar o adevărată frumusețe (…) Martha avea ceva din Circe în puterea ei de a fermeca“.
Iată ce îi scria Francesco Lequio în 1941: „De ce nu ai venit la Madrid? Am nevoie de tine mai mult ca niciodată. Am nevoie să-ți vorbesc, am nevoie de prezența ta fizică alături de mine. Am nevoie de visele pe care numai tu poți să mi le oferi. Luce, trebuie să-ți repet că te iubesc? Ce e dragostea, dacă nu nevoia de a vedea, de a vorbi, de a tăcea cu persoana iubită? Știu, nu-ți place să ți se spună astfel de lucruri. Dar de data asta nu te ascult. E atât de frumos afară, iar eu sunt bolnav. Totul mi-e deci permis, chiar să-ți spun adevărul“.
Despre Martha Bibescu s-au scris și s-au spus multe. Ea a fost inclusiv acuzată de spionaj. Se credea că acest colonel britanic, iubitul ei, a inițiat-o în activitatea de spionaj, de care a fost acuzată în această perioadă. Constantin Bălăceanu Stolnici crede însă că „nu avea la ce să o inițieze, că era mai deșteaptă decât Thomson. A moștenit și de la Lahovărești și de la Mavrocordați toate calitățile lor“.
O scriitoare apreciată de criticii cei mai critici
Scrierile ei, apreciate de foarte mulți literați ai vremii, vorbesc cel mai mult despre cine a fost și ce a făcut Martha Bibescu. Activitatea ei literară a început foarte devreme, în urma unei călătorii aventuroase în Persia. La întoarcerea în Franța, Martha așterne pe hârtie impresiile din această călătorie, ceea ce va deveni prima ei carte „Cele opt paradisuri“. A scris mult, semnând uneori cu pseudonimul Lucille Duclos.
Avea nu numai talent, dar și caracterul necesar pentru a se impune, lucru menționat de regina Maria în „Povestea vieții mele“: „În caracterul omului stă scris destinul lui. Martha își pusese în gând să se ridice cât mai sus și să izbândească: așa a și făcut. (…) Mintea ei ageră descoperă orice îi poate fi de folos din punct de vedere social. Primește persoane regale, diplomați, oameni politici, artiști, scriitori, savanți și aristocrați. (…) Martha a ajuns una din cele mai vestite și prețuite scriitoare, o scriitoare apreciată de criticii cei mai critici.“
În 1933, criticul I.D. Suchianu scria în Adevărul Literar și Artistic: „Doamna Bibescu nu are nevoie de referință (…) Născută și crescută în România, având un tată care toată viața a muncit și pe tărâmul științific, și pe cel politic al țării sale: purtând un nume românesc vechi și plin de plăcute obligații; în sfârșit, personificând în toate marile țări contemporane: Anglia, Franța, SUA etc., Țara Românească prin talentul ei și prin numărul mare al edițiilor cărților sale, Martha Bibescu a făcut desigur, în ordinea patriotică, mult mai mult decât acei profesori de naționalism.“
Opera literară a Marthei este de o mare întindere, de la lucrări autobiografice la lucrări istorice, pasiunea ei pentru ceea ce se petrecea în lume fiind consemnată într-o scrisoare către abatele Mugnier: „Sunt amețită de istorie, și aș vrea să împărtășesc cu dumneavoastră această meditație, această deșertăciune a deșertăciunilor, care te readuce la Dumnezeu pe drumul cel mai scurt“.
Știa să placă fără să se complacă în amabilități
Această femeie prin vinele căreia curgea sânge românesc, grecesc, francez, italian, această Martha Bibescu cosmopolită, prin volumul „Izvor, țara sălciilor“, a fost, ceea ce azi am numi cu un termen vulgar cel mai bun PR al României în lume.
„Va veni vremea, scria ea în această carte, când acest popor trecut cu vederea va fi luat în seamă. Din această țară de care nu s-a vorbit, se vor auzi cântece și muzică. Această rasă va renaște după ce va fi trăit o mie de ani și, ca față de o minune, ne va cuprinde mirarea aflând în sfârșit tot ce a știut din conștiința universală. Bucuriile acestui popor au rămas ascunse, nenorocirile nu i-au fost vestite. Nimeni nu a făcut o carte din mitologia sa. Istoria sa nu a fost cunoscută. Și totuși acești oameni au avut poate mai mult ca alții geniul mitului…“.
După ce a citit această carte, poetul german Rainer Maria Rilke îi scria traducătorului român al cărții, Ion Pillat: „Cum să nu iubești România după ce ai citit «Isvor»?“.
Însemnările ei autobiografice, jurnalele sale sunt adevărate „fotografii“ ale epocii și societății în care trăia. Portrele oamenilor de care era înconjurată, descrise cu luciditate, cu un fin spirit de observație, uneori cu o ironie acidă, sunt pentru contemporani adevărate documente istorice ale vremii. Sau, cum spune Alfred Fabre-Luce, „Pentru dânsa nu exista exclusivism politic, fiecare era judecat potrivit meritelor sale, fie că aparține somităților spiritului sau maeștrilor modei. (…) Ea știa să pună în valoare pe fiecare și să placă fără să se complacă în amabilități“.
Martha, un contraexemplu pentru mișcarea feministă
Datorită documentelor publicate într-un interesant volum apărut anul trecut la Editura Corint în colecția „Istorie cu blazon“, numit „Martha Bibescu și vocile Europei“ descoperim în persoana Marhei un cetățean global care se simțea acasă oriunde, valorificând orice întâlnire și context în spiritul convingerilor proprii.
După cum afirmă Alina Pavelescu, editorul cărții, „Documentele cuprinse în volum sunt ilustrative pentru extraordinara forță a principesei Bibescu de a-și păstra speranța și vitalitatea în cele mai dramatice împrejurări, pentru voința ei de a încerca până în ultimul moment să influențeze cursul istoriei în direcția pe care o considera benefică, de a nu se lăsa deturnată de la planurile sale de viitor de împrejurări vitrege sau de personaje ostile.
În mijlocul unei societăți războinice, dominate de ceea ce ea însăși denumise cândva «dreptul salic», Martha Bibescu e o femeie care nu se teme să lupte și să riște pentru convingerile sale: nu ezită să sară în ajutorul evreilor persecutați, al polonezilor refugiați, al soldaților anglo-americani căzuți prizonieri în teritoriul inamic, al diplomaților angajați în rezistența față de propriile guverne nedemocratice. Așa cum făcuse și înainte de război, dar de data aceasta cu o miză și cu riscuri mult mai importante, își pune la bătaie, atunci când este nevoie, averea personală, poziția socială, inteligența și farmecul fizic pentru a întreține în jurul ei dorința de acțiune și speranța că binele va putea învinge…“.
Acest fragment din „Martha Bibescu și vocile Europei“ – ce cuprinde nu numai corespondența Marhei cu personalități proeminente ale epocii, dar și documente din dosarul CNSAS, dosare de urmărire care includ exilul prințesei și a familiei sale – ar putea crea impresia, el singur, că Martha Bibescu era o feministă, în sensul epocii prezente, în care multe personalități feminine se implică în cauze mai mult sau mai puțin discutabile. Nimic mai adevărat, se pare.
Istoricul Alin Ciupală crede că „Martha Bibescu nu a fost implicată în mișcarea feministă, în România sau în Franța, în ciuda actelor de caritate sau a scurtei activități în timpul Primului Război Mondial. Ea nu era o activistă, nu era interesată de chestiunile acestea dintr-un motiv simplu: ea era emancipată, o emancipare pe care nu i-o oferise nimeni. După părerea mea, ar fi mai degrabă un contraexemplu astăzi pentru tot ceea ce înseamnă mișcare feministă și de emancipare a femeii pentru că, în farmecul ei, era teribil de egocentrică și de vanitoasă. Aceasta a dus-o la separarea definitivă față de regina Maria cu care fusese o vreme bună prietenă. Regina Maria, la rândul ei o femeie remarcabilă, a înțeles-o foarte bine.“
Iar dacă este să-l cităm pe Mihai Brâncoveanu, apropiat al prințesei, ale cărui mărturii apar în cartea publicată de Editura Corint, „Martha nu era însă nicidecum o mondenă, se ducea la recepții mai ales dacă știa că va avea ocazia să întâlnească persoane care o interesau, sau ca anumite cercuri să nu o uite, să poată constata că mai este în viață, ba chiar activă. Altfel, detesta cocktailurile unde, cu umorul ei picant, zicea că îmbulzeala e atât de mare că n-ai timp să spui decât «bună» unuia și «ziua» altuia“.
Inteligența a propulsat-o în lumea elitei de pretutindeni
Ce a diferențiat-o pe această femeie de alte multe aristocrate ale vremii ei, care i-au fost atuurile ce au fermecat atâtea personalități politice și literare care au cunoscut-o? Istoricul Alin Ciupală ne spune că „Martha Bibescu a avut câteva calități importante care au ajutat-o să reușească într-o lume a bărbaților. În primul rând, inteligența deosebită a propulsat-o în atenția elitei oriunde ajungea, în România sau în străinătate. Dacă ne gândim că, în imaginarul colectiv al epocii, inteligența era o calitate atribuită bărbaților, înțelegem de ce drumul ei public a fost deschis fără probleme. În al doilea rând, inteligența era dublată de o solidă cultură și educație, ceea ce i-a permis un dialog la cel mai elevat nivel. În al treilea rând, personalitatea ei puternică, dezinhibată, genuină, impunea respect. Fără a fi neapărat frumoasă, era cu desăvârșire atrăgătoare, fermecătoare în orice ocazie. În plus, avea un apăsat și de multe ori acid simț al umorului care reiese cu claritate din corespondența și amintirile ei. Nu în ultimul rând, descendența aristocratică a avut un cuvânt de spus, o descendență pe care și-a asumat-o fără complexe de vreun fel“.
Martha Bibescu a părăsit România în 1945, după ce s-a asigurat că dragul ei palat Mogoșoaia este trecut pe lista monumentelor istorice. A murit la Paris în noiembrie 1973.
