Povestea celor șapte pitici maramureșeni de la Auschwitz

Douăzeci de ani mai târziu, familia Ovici înregistra, însă, un record mult mai amar: a fost una din cele două familii extinse care au supraviețuit infernului de la Auschwitz.

Copiii lui Ovici au învățat de mici că trebuie să fie uniți, să nu se despartă sub nicio formă unul de celălalt. Urmând acest sfat părintesc, și-au format propriul grup artistic, Trupa de Teatru Liliput (sau „Circul de pitici“ cum îi spuneau localnicii), care în anii 1920-1930 a cunoscut un succes deosebit, cu turnee în România, Ungaria și Cehia și un repertoriu cântat în idiș, maghiară, română, rusă și germană.

Mereu eleganți și având aura unor artiști de talie internațională, au fost primii locuitori ai Rozavlei cu aparat de radio și automobil. Membrii mai înalți ai familiei au ajutat trupa la organizarea spectacolelor, iar când nu erau în turneu, locuiau toți împreună, în aceeași casă.

La începutul celui de Al Doilea Război Mondial, familia Ovici număra doisprezece membri, șapte dintre ei fiind pitici.

După cedarea Ardealului de Nord Ungariei, în septembrie 1940, au intrat în vigoare legile rasiale, care interziceau artiștilor evrei să țină spectacole pentru non-evrei.

Trupa familiei Ovici a reușit, însă, să-și procure documente personale care omiteau faptul că erau evrei, reușind astfel să-și continue turneele până în mai 1944, când toți cei doisprezece au fost deportați la Auschwitz-
Birkenau, alături de cele 3.500 de persoane câte formau pe atunci comunitatea evreiască locală. Pentru o Germanie obsedată de rasa perfectă, liliputanii familiei Ovici erau de două ori indezirabili: ca evrei și ca indivizi cu statură „deviantă“.

La Auschwitz, întreaga familie Ovici a fost preluată de Josef Mengele, medicul lagărului. „Îngerul morții“ s-a arătat imediat interesat de ei și i-a separat de restul deținuților pentru a-i putea monitoriza. Mengele era curios să afle cum de unii membri ai familiei sunt pitici, iar alții sunt de statură medie, gândindu-se că va putea dezlega astfel secretul piticismului. Pentru a-i ține pe Ovici sănătoși pentru experimentele sale, doctor Mengele le-a oferit condiții de igienă, mâncare și haine mult mai bune decât pentru ceilalți deținuți din lagăr.

Familia Ovici a fost supusă mai multor teste, inumane, care depășeau, evident, limitele oricărei deontologii medicale. Ei urmau să fie uciși de îndată ce Mengele ar fi terminat experimentele. Șansa, însă, le-a surâs: au apucat să se vadă eliberați pe 27 ianuarie 1945. Armata Roșie i-a dus într-un lagăr de refugiați din Uniunea Sovietică de unde, mai târziu, au fost eliberați. S-au întors acasă, în Rozavlea, după ce au mers pe jos șapte luni.

Casa le-a fost jefuită, dar au reușit să-și recupereze bijuteriile și banii ascunși înainte de a fi deportați la Auschwitz. Au plecat, apoi, cu toții, mai întâi la Sighet și de acolo în Belgia. În mai 1949, au emigrat în Israel, stabilindu-se în Haifa. Și-au reluat turneele rebotezați în trupa „Cei șapte pitici de la Auschwitz“. Cabareturile lor s-au bucurat de un succes extraordinar, cu public numeros. În 1955, s-au pensionat și și-au cumpărat o sală de cinema. Prima născută dintre piticii Ovici, Rozika, a murit în 1984, la vârsta de 98 de ani. Ultimul supraviețuitor al familiei, Perla Ovici, a murit în 2001.

În martie 2013, actorul american Warwick Davis, cunoscut pentru rolurile sale din producțiile de succes „Războiul stelelor“ și „Harry Potter“, a prezentat un episod din serialul „Perspective“ al postului ITV intitulat Warwick Davis – The Seven Dwarfs of Auschwitz (Warwick Davis – Cei șapte pitici de la Auschwitz), documentar în care Davis, pitic și el, merge pe urmele familiei Ovici. Povestea acestora este redată și într-o carte scrisă de jurnaliștii Yehuda Koren și Eilat Negev.

Drumul către Auschwitz

„În fiecare vagon stăteau înghesuiți circa optzeci de oameni, cu lucrurile lor sărăcăcioase. Locul era foarte îngust, iar oamenii trebuiau să stea ore întregi în picioare. De așezat, se așezeau pe rând, cu schimbul. Piticii se aflau într-o situație specială: din cauza picioarelor slabe, tot drumul li s-a permis să călătorească așezați. Formau o mică insulă printre cei care stăteau în picioare, fiind înghesiuți de aceștia din toate părțile. Abia primeau aer și leșinau adeseori.

Nimeni nu știa unde vor fi duși și cât va dura călătoria. Familiile trebuiau să-și drămuiescă puținele alimente pe care le aveau. […] Unii plângeau, alții se rugau, iar restul îndurau apatici. În vagon era un miros pesti­lențial insuportabil. La optzeci de oameni era o singură găleată în care își puteau face necesitățile. Pentru familia Ovici, gura găleții era prea mare, unei femei i s-a făcut însă milă de ei și le-a permis să folosească olița copilului ei. Trenul oprea des, schimba direcția sau staționa ore în șir în gări necunoscute. Oamenii și-au pierdut rapid orice simț al spațiului și timpului. O dată pe zi, se opreau în câmp deschis. Ușile se deschideau și oamenii, sufocați, puteau coborî printre puștile îndreptate spre ei, ca să-și facă necesitățile. Înainte, însă, erau atenționați că dacă vreunul dintre ei va încerca să fugă, toți ceilalți din vagon vor fi împușcați. Familia Ovici nu îndrăznea să coboare nici măcar atunci. Au stat trei zile și trei nopți ghemuiți în vagonul îmbâcsit, înfometați, însetați, respirând greu și disperați. La un moment dat, trenul a încetinit și s-a oprit brusc. Ușile s-au deschis într-un zgomot uriaș, vagonul fiind pătruns de aerul rece și îmbătător al nopții.

Când s-au oprit în ușa vagonului, au fost orbiți de reflectoare. Pe rampa de sub ei mârâiau câini fioroși, ațâțați de soldații care urlau. În vagon urcau bărbați îmbrăcați în zeghe, ca să-i împingă afară pe cei epuizați sau încremeniți de groază.

– Bagajele lăsați-le aici, o să le primiți mai târziu, li s-a spus în idiș.

Simon Slomovici își cobora protejații din vagon câte unul. Aveau atâtea rânduri de haine pe ei încât abia îi putea ține în brațe. Soldații alergau de-a lungul rampei strigând în germană:

– Gemenii în față! Gemenii să iasă în față! Bărbații în stânga, femeile și copiii în dreapta! Alinierea pe rânduri de câte cinci!

Toată scena era bizară. Simon și băiatul său de nouăsprezece ani, Mordechaj, se uitau neputincioși cum mulțimea de oameni ce cobora din tren o ia cu ei și pe Haja, soția lui Simon, cu cei cinci copii mai mici ai ei. Familia Ovici era împinsă de colo-colo pe rampă. Se țineau unul de altul disperați ca nu cumva să-i despartă cineva. Sara, Lea, Dora și doi copii ai ei au încercat să facă un cerc în jurul lor ca să-i protejeze. Haja Slomovici se tot întorcea să dea de Simon în mulțime, dar nu-l vedea nicăieri. Trebuie să-l gă­sească! Și-a luat inima-n dinți și, foarte hotărâtă, cu copiii de mână trăgându-i după ea, a reușit să se întoarcă la vagon prin marea de oameni care mergea în sens opus. N-a ajuns mai departe, calea i-a fost tăiată de câțiva miltari înarmați. Disperată și la limita leșinului, descoperise că o echipă de soldați tocmai se adunase în jurul familiei Ovici. Nu îi avea la inimă, pentru că ani la rând abia își văzuse soțul, care a lucrat împreună cu liliputanii. Totuși, trăgând de copii, s-a furișat până la ei.

– Dumneata cine ești?, s-a răstit la ea un ofițer.

– Suntem din aceeași familie, locuim în același sat, a răspuns Haja hotărâtă.

Ovicii știau că nu erau rude și că soțul ei era doar șoferul și ajutorul lor, dar au stat liniștiți, fără să spună ceva. Habar n-aveau unde sunt și ce li se va întâmpla, dar au acceptat că Haja vrea să-și lege soarta de a lor. Doamna Slomovici, împreună cu cei cinci copii, a reușit astfel să intre în cercul protejat. Asta a îmbărbătat-o într-atât încât i s-a adresat din nou ofițerului:

– Soțul și fiul meu sunt acolo, la bărbați. Pot veni și ei aici?

În timp ce alte familii, soți și soții, fete și băieți erau despărțiți în mod brutal, un soldat a fost trimis după cei doi bărbați din familia Slomovici. N-aveau nicio explicație, dar se bucurau că toți douăzeci au rămas împreună și asta era tot ce conta.

Încurajați de receptivitatea ofițerilor germani, liliputanii și-au recâștigat încrederea și au început să se comporte iar ca niște vedete, de parcă erau înconjurați nu de o echipă de ofițeri naziști, ci de o armată de simpatizanți. Cu o oarecare fantezie și cinism se simțeau de parcă erau în turneu: starurile erau asaltate de fani. Miki Ovici a mers chiar până acolo încât a scos din buzunarul interior al paltonului niște vederi cu dedicație, pe care scria: „Amintire de la Trupa Liliput“, și a început să le împartă printre uimiții ofițeri SS. Gitel-Lea Fischmann și fiica sa, două vecine din Rozavlea, s-au oprit din mers pentru a vedea incredibila scenă.

– Să nu-mi spuneți că și ele sunt rude cu voi!, a glumit unul dintre ofițeri. Înainte ca doamnele Fischmann să fi apucat un răspuns, Miki Ovici s-a grăbit să le ajute și a arătat spre Bessi, fata de douăzeci de ani, îmbujorată de sfioșenie:

– Încă nu, dar nu peste mult timp vom fi. Ea este logodnica mea.

– Nu contează. Stați deoparte și nu vă mișcați până când nu ajunge și dr. Mengele aici!, le-a ordonat unul dintre ofițeri, punând un soldat să păzească grupul lărgit deja la douăzeci și două de persoane.

– Să nu se atingă nimeni de ei până când nu-i vede dr. Mengele, a continuat ofițerul.

Întâlnirea cu dr. Mengele

Era trecut de miezul nopții, vineri, 19 mai 1944.

Ovicii stăteau pe marginea rampei și priveau cum unchii, mătușile, verișorii, prietenii și vecinii din sat dispar din fața ochilor lor în timp ce se îndreaptă spre cele două turnuri uriașe din gurile cărora ieșeau fum și foc.

– Dar ce e focul ăla din spate?, a întrebat Perla.

Un bărbat în haine vărgate i-a aruncat o privire rece:

– Păi, tu nu știi unde te afli?! Asta nu-i vreo brutărie, suntem la Auschwitz, mormântul lui Israel, și vei muri și tu în cuptor îndată.

Bărbatul n-o spunea din răutate, ci din amărăciunea disperării. Evreul polonez, mai curând o umbră a ceea ce a fost cândva, era de prea multă vreme în acest infern și îl scotea din minți naivitatea noilor sosiți, care habar n-aveau prin ce trec, de ani de zile, frații lor. Membrii familiei Ovici, înmărmuriți de cele aflate, se gândeau la bărbatul necunoscut pe care-l așteptau: doctor Mengele. Se întrebau ce-o fi căutând aici un medic dacă acesta e un cimitir […]

În noaptea în care familia Ovici a ajuns în lagăr, Mengele adormise deja în camera sa din cazarma ofițerilor SS, aflată în apropiere. Toți cei care făceau de serviciu cunoșteau patima doctorului pentru cei care „n-au fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“. În speranța unei recompense, îi căutau mereu indivizi care se potriveau „circului“ lui Mengele. Pentru un singur pitic nu l-ar fi trezit pe medic, dar pentru că erau șapte, pe deasupra, aflați și în compania unor frați de înălțime normală, s-au dus și l-au trezit […]

Mengele era un tip selectiv. Se întâmpla să trimită la moarte, fără ezitare, câte o pereche de gemeni sau câte un pitic doar după o analiză sumară, cu verdictul: „neinteresant“. Dacă liliputanii ar fi sosit câte unul, cu transporturi diferite, cu siguranță că cei mai mulți dintre ei ar fi fost omorâți. Când Mengele a aflat însă de sosirea unei familii mari de pitici, n-a avut niciun moment de ezitare și s-a grăbit să ajungă pe rampă.

De partea cealaltă, membrii familiei Ovici n-au vrut să rateze ocazia și s-au grăbit să-l impresioneze pe medic. L-au înconjurat și i-au răspuns cu entuziasm la întrebări. I-au povestit de rabinul Eizik Simson și de cele două neveste puternice ale lui, Brana și Batja, despre cei zece copii, dintre care șapte erau pitici, despre soțiile și soții lor, despre logodnice și logodnici, ca și despre toți verișorii. Mengele, intrat într-o stare euforică, a exclamat: «O să am de lucru pentru douăzeci de ani!»

Perla, care inițial îl văzuse pe Mengele ca pe un om foarte amabil și curios, a devenit brusc neliniștită. De ce era acest om atât de curios, de ce se interesează mereu de pitici și de arborele lor genealogic? Ce vrea să spună cu faptul că are de lucru pentru douăzeci de ani? Și își spunea în gând că într-un astfel de loc, cu siguranță, nu va putea supraviețui. Nu și-a putut ascunde frica: și-a pus fața între palme și a murmurat:

– O, Doamne!…

Mengele s-a întors spre ea:

– Poftim? E vreun necaz?

Surorile Perlei s-au uitat la ea cu o privire ucigătoare. Fata n-a avut curajul să răspundă.

Mengele nu voia să piardă valoroasa pradă în fabrica morții. A dat câteva indicații ofițerului de serviciu și a plecat să găsească o cazare potrivită noilor veniți.

Rampa s-a golit. Rămăseseră doar câțiva bărbați în zeghe care aruncau în camioane bagajele lăsate în urmă. Trenul sosise în lagăr cu doar trei ore înainte, dar peste haosul și hărmălaia de la început se așternuse o liniște apăsătoare. În acel moment, nu mai trăia aproape niciunul dintre cei sosiți împreună cu familia Ovici.“  

Eliberarea și întoarcerea acasă

Aceasta este povestea ultimei zile din lagăr și a peripețiilor trăite de liliputani în drumul lor spre Maramureș.

„Cei douăzeci și trei de membri ai grupului de liliputani erau din nou împreună. Voiau să ajungă cât mai repede în Rozavlea, pentru a se întâlni, așa cum stabiliseră cu doi ani în urmă, cu soții lor deportați în alte tabere de muncă. Visau să se întoarcă acasă, să dezgroape comoara ascunsă la plecare și să reînceapă viața de odinioară.

Simon și Mordechaj s-au dus repede la bucătăria lagărului în speranța că vor mai găsi acolo căruciorul cu care cărau pâinea. Era exact acolo unde îl lăsaseră. L-au scos din clădire și au pus piticii în el, alături de copii și de acareturile lor sărăcăcioase. Simon și fiul său au rupt în fâșii câteva cearcea­furi, au improvizat niște hamuri din ele și, înhămați, au scos căruciorul din tabără. […] După ce s-au chinuit câțiva kilometri, micul grup a ajuns la malul unui râu. Acolo era un pod aruncat în aer de Wehrmacht pentru a împiedica înaintarea so­vieticilor. Cu căruciorul plin de pitici, Ovicii n-ar fi avut nicio șansă să ajungă pe celălalt mal, stratul subțire de gheață n-ar fi rezistat. Așa că Slomovici Simon i-a luat pe rând în brațe și a trecut cu fiecare râul. […] Când au ajuns cu toții teferi pe celălalt mal, Simon și fiul său s-au mai întors o dată și au trecut și căruciorul.

Grupul liliputanilor înainta cu viteza melcului. Nu doar din cauza drumului alunecos, plin de noroi, ci și pentru că erau dezorientați: habar n-aveau dacă se află pe teritoriul eliberat de Armata Roșie sau sunt în spatele liniilor germane. La fiecare intersecție dezbăteau îndelung încotro să o apuce. Când trecea pe lângă ei vreo mașină a armatei sovietice se temeau că vor fi jefuiți sau batjocoriți și că soldații vor râde de ei, dar toți i-au privit mai curând ca niște atracții. Șoferii claxonau veseli, iar soldații le făceau cu mâna aruncându-le pâine și vodcă. Unul dintre ofițeri a fost atât de impresionat de situația lor dramatică încât le-a dăruit un cal indicându-le direcția în care să o ia pentru a ajunge în Cracovia, orașul cel mai apropiat din zonă. Sperau că acolo vor găsi un tren care să-i ducă la Rozavlea.

Speranța că vor înainta mai ușor cu calul s-a spulberat rapid. Animalul pierdea mereu direcția și abia reușeau să îl țină pe drum. Slomovici a observat după un timp că săracul animal era pe jumătate orb, de asta se comporta ciudat, dar măcar le-a ajutat pe femei să își mai tragă sufletul.

Se întunecase deja când grupul a ajuns în satul Zator. Peste tot erau doar de ruine și case dărâmate, la fel ca și în restul satelor poloneze prin care au trecut. Se întrebau, oare, ce-o fi acasă? După cele văzute pe drum, nu mai aveau nicio speranță că își vor găsi casele întregi.

A fost prima lor noapte liberă de la ieșirea din lagăr, dar încă erau departe de a se simți în siguranță. Pentru localnici, orice mic zgomot sau orice umbră de străin însemna un nou prilej de îngrijorare, la fel ca și pentru refugiați. Ovicii erau îngroziți că țăranii polonezi, de frică sau din ură, îi vor omorî sau îi vor jefui în timp ce dorm, pentru a le lua și puținul pe care îl aveau asupra lor. După lungi deliberări au decis să petreacă noaptea într-o gospodărie țărănească părăsită din afara satului.

A doua zi, un soldat rus i-a sfătuit să nu meargă pe drumul care duce direct la Cracovia, ci să ocolească pe la Babice, o așezare din apropiere. Până să ajungă la Babice le-a trebuit o zi întreagă, dar, într-adevăr, pe drumul ocolitor n-au dat ochii cu
niciun soldat german. Văzuseră, în schimb, mult mai mulți soldați ruși decât țărani polonezi. Sovieticii i-au invitat de mai multe ori în taberele lor promițându-le mâncare.

Ovicii i-au refuzat de fiecare dată tacticos. […]

A doua zi dimineață s-au despărțit de cal și s-au urcat într-un camion militar care i-a dus până în Cracovia.

Sovieticii i-au cazat într-un hotel din centrul orașului în care, cu doar câteva săptămâni înainte, locuiseră încă naziști.

«Rușii s-au comportat bine cu noi și ne-au îndeplinit toate dorințele. Au organizat un bal de sărbătorire a victoriei și ne-au rugat să cântăm. Trecuse aproape un an de la ultimul nostru concert, dar eram în formă și am avut un succes extraordinar. De aici începând, la orice zi de naștere sau altă sărbătoare pe care o organizau, eram invitați să ținem spectacol. Unul dintre ofițeri a încercat chiar să ne ademenească într-un turneu la Moscova, în numele unui prieten impresar. Am refuzat politicos oferta pentru că ne era foarte dor de casă», povestește unul dintre Ovici.

Pentru moment, însă, gustau ospitalitatea rușilor și fantasticul oraș polonez, rămas, ca prin minune, aproape neatins de război. Ovicii au tot amânat plecarea și nici nu și-au dat seama că între timp trecuseră săptămâni și își pierduseră și independența, și libertatea de mișcare, ajungând la mâna rușilor. […]

Când în sfârșit și-au adunat puterile ca să o ia spre casă, au realizat ce povară reprezenta faptul că erau așa de mulți, spre deosebire de viața din lagăr, când numărul lor mare constituia un avantaj. Transportul, cazarea și întreținerea unui grup de douăzeci și trei de suflete s-a dovedit a fi o problemă de logistică cât se poate de se­rioasă și de complexă.

Drumurile erau pline de refugiați care se grăbeau acasă și de oameni dezorientați, care rătăceau dintr-un loc în altul. Greutățile au continuat și după ce grupul de liliputani a părăsit Cracovia: ascultând de un sfat prost, au luat-o spre vest în speranța că de acolo vor găsi mai ușor un tren spre România. […]

Rușii au devenit suspici­oși: credeau că mulți militari germani și-au aruncat uniforma și se dau drept evrei în mulțimea de refugiați. Nu era tocmai ușor să discerni cine e cușer și cine criminal de război în masa de oameni. Așa că sovieticii au decis să îi ducă pe toți în Rusia, pentru ca acolo să facă apoi trierea.

Ovicii ajunseseră între timp în tabăra de refugiați din Katowice. La un moment dat, toți refugiații din tabără au fost duși la gară. Oamenii s-au panicat când au văzut că trebuie să urce în ace­lași tip de vagoane cu care au fost transportați odinioară în drumul lor spre iad. De data aceasta, însă, ușile vagoanelor au fost măcar lăsate deschise, oamenii puteau privi în afară pe tot parcursul lungii călătorii și aveau suficient aer. Trenul oprea des, li se aducea mâncare și li se permitea sa mear­gă în pădure pentru a-și face nevoile.

Cum înaintau spre est, peisajul devenea din oră în oră tot mai familiar Ovicilor. Când trenul a ajuns la Cernăuți, erau pur și simplu copleșiți de emoție: așezarea era la cel mult patru ore de îndrăgitul lor sat natal. În timpul turneelor din trecut, opreau todeauna cu drag în capitala bucovineană, unde au ținut mai multe spectacole în selecta sală de concerte a hotelului Vulturul Negru. De data aceasta, însă, au fost găzduți în clădirea liceului. Puteau umbla liber prin oraș, dar li s-a interzis să plece la Rozavlea. Războ­iul se terminase, era 9 mai 1945, dar piticii din Rozavlea s-au trezit într-o situație paradoxală: erau în mâinile sovieticilor, nici liberi, nici prizonieri.

– Știm că îi căutați pe cei din SS, dar nu puteți presupune despre noi că le-am fi colegi. De ce nu ne lăsați liberi?, îi întrebau Ovicii, implorând, pe toți ofițerii sovietici care le ieșeau în cale. Superiorii sovietici le înțelegeau păsul, dar nu le ofereau niciun răspuns, doar dădeau din umeri.

Rușii le dădeau de mâncare și tot ce aveau nevoie, dar trăiau în oraș și aveau nevoie și de bani. Așa că au început să țină spectacole în stradă. […] Cunoșteau publicul cernăuțean și își aminteau încă bine melodiile pe care le cântaseră pentru ei cu nici doi ani în urmă. Entuziasmați de succes, au continuat să cânte zi de zi, până când, după două săptămâni, au aflat că vor pleca mai departe. Abraham era sceptic: „Cunosc locul ăsta ca în palmă. Dacă trenul stă pe șinele din dreapta, vom fi curând în Rozavlea; dacă va fi pe șinele din stânga, ne duc în Rusia.“

Trenul stătea pe șinele din stânga. După patru zile au ajuns în Belarus, într-o uriașă tabără de refugiați. Oamenii erau grupați după naționalitate. […] Pentru noi, spune unul dintre Ovici, chestiunea asta a naționalității era destul de ciudată. Maramureșul a aparținut când Ungariei, când României, așa că, până la urmă, nici nu mai știam de cine aparținem. Imediat ce au aflat că Stalin a fost de acord cu cererea Regelui Mihai I de a-i lăsa acasă pe militarii români, Ovicii s-au dus la comandantul taberei de refugiați și i-au spus: „Și noi suntem români.“ Comandantul a fost amabil cu ei și le-a dat acordul de a pleca împreună cu soldații români.

Când trenul s-a apropiat de Sighetul Marmației, liliputanii și-au strâns lucrurile și s-au strecurat prin mulțimea de militari până la ușă. Trenul a oprit. Călătorii au primit însă ordin că vor trebui să călătorească toți până la ultima stație, adică la Arad.

Sovieticii nu i-au lăsat liberi pe refugiați nici măcar după ce au ajuns la Arad, continuau să-i suspecteze că printre ei se ascund SS-iști, așa că grupul de liliputani a ajuns la Rozavlea abia la finele lui august 1945, la șapte luni de la eliberarea lagărului de la Auschwitz.