Gândind la sirene și la nimfe, în “Casting pentru Ursitoare” – romanul scriitoarei Ohara Donovetsky, publicat luna aceasta de Editura Polirom – miturile și legendele sunt trecute în revistă de unul dintre personaje, o femeie care caută sensuri mixând sensibilul cu inexplicabilul, în acea parte a realității vecină cu nevăzutele.
Ca orice inițiere în mistere, procesul începe, într-o serie de discuții între trei prietene, de la diverse observaţii de natură etnică sau lingvistică și merge mai departe cu analiza viselor și a semnelor sau chestionând înțelepciunea și basmele populare din care poți înțelege multe, cum ar fi, de pildă, lipsa de importanță a zilei de luni. În povești nimeni nu se întâlnește cu Sfânta Luni și nici cu Sfânta Marţi, pentru că sfintele încep, de fapt, de miercuri încolo.
Sfânta Joi este şi ea cam scumpă la vedere, iar marea întâlnire a unei vieți rămâne cea cu Sfânta Vineri. Ca într-o culegere de dialectologie şi folclor, Ohara Donovetsky găsește ocazii ingenioase de a trece în revistă atât observații și legende populare, cât și felul în care acestea au fost prelucrate în literatură sau studii, pornind de la povestea “Tinerețe fără bătrânețe…” a lui Ispirescu, în care moartea este găsită, în cele din urmă, încuiată într-o ladă, sau evocă mituri locale sau globale, amintind, de pildă, că un banal dud alb avea cândva multă glorie, fiind copacul Minervei și tocmai de aceea un simbol al înţelepciunii.
“Povestea se adresează celor care cred, cu un gând năstruşnic, că toate văzutele şi, mai ales, nevăzutele se leagă, că ar exista, aşadar, spectaculoase simetrii şi sincronicităţi. Dar şi celor care, dimpotrivă, cred în jocul întâmplării şi al coincidenţei nesemnificative”, spune autoarea. Cartea nu dă răspunsuri, ci glisează, cu umorul necesar, pe marginea acestei întrebări: ce-ar fi dacă? Haia, una dintre cele trei femei care își compară în acest roman teoriile cu privire la mersul lumii, suferă după o mamă pierdută, pe care ar fi vrut să o revadă, dar mai ales să vadă, cu ajutorul ei, ce e dincolo.
Ca și autoarea acestui roman, personajul nu face parte dintr-o familie românească get-beget și, tot ca semnatara acestui roman, are studii umaniste, un masterat în literatură universală şi teoria literaturii, un doctorat în morfologie dialectologică și este pasionată de literatură comparată. Este, ca și autoarea, un personaj pentru care autorii de tratate, lingviştii, mai ales, cercetătorii, categorie care include scriitorii şi actorii, sunt supraoameni.
RL: Sfânta Miercuri îi ajuta pe drumeţii rătăciţi, le dădea mere de aur, perii care se transformau în păduri, tot felul de obiecte care să-i ajute să găsească drumul. Marţea ar fi trei ceasuri rele. Am putea merge mai departe spunând că unul dintre personajele dvs. nu plătește niciodată facturi sau nu dă bani nimănui, că nu duce gunoiul după apusul soarelui, că nu lăsa umbrela deschisă în casă sau că nu-şi spăla părul marţea. Nu-şi punea geanta şi nu punea niciodată o sticlă, dacă era începută, pe podea…
Ohara Donovetsky: Cred că personajul la care vă referiți este o simplă oglindă a unei gândiri senzitiv-feminine. Totuși, probabil că ar trebui să începem chiar cu povestea zilei de marți, un fel de leitmotiv al acestei cărți, o zi care, dincolo de orice posibilă legendă și mitologie, rămâne un excelent început de săptămână, o adevărată încântare pentru cei care nu se dau în vânt după ziua de luni. Mie, de pildă, îmi displace atât de mult ziua de luni, încât încep să o urăsc încă de duminică după-amiază, când pare că lumea întreagă se oprește din mers anticipându-i venirea. Lunea face duminica să pară un fel de sfârșit, un fel de moarte, toată lumea tace, toată lumea doarme, nici măcar insectele nu se mișcă. E drept că mie nu-mi plac în general începuturile, care vin cu riscuri, cu o nevoie prea mare de adaptare, nu-ți ies planurile întotdeauna, să ne gândim la anul întâi de liceu, anul întâi de facultate, primul an de relație. În ceea ce privește sensul, sau totala absență a acestuia, trebuie să precizez că această carte se adresează… nu sună prea bine femeilor. Îmi place să spun că sensibilităților feminine. Pentru că ele sunt intuitive, senzitive, sinestegice.
Există și bărbați care pot înțelege, dar nu cred că îl trăiesc la fel. E ca și când ai știi un cuvânt care desemnează o culoare, dar ochiul tău pur și simplu nu o percepe. Povestea pe care ar înțelege-o cineva cu o sensibilitate comparabilă cu a mea începe cu amintirea mamei, care obișnuia să facă toate lucrurile importante în ziua de marți. Dacă pleca marți la drum, avea noroc. Sigur, acum, ca adult, când sunt în situația de a-mi confrunta propriile momente de slăbiciune, pot înțelege că mama, care a fost prea multă vreme singură, trebuia să-și găsească resursele pentru a masca momentele de epuizare în fața unui copil care nu le-ar fi putut înțelege. Acesta este un fel de a ordona lumea. Dar în carte sunt trei astfel de tipologii puse în oglindă, una care consideră că sincronicitățile au un sens profund, alta care, la polul opus, crede că totul este o simplă întâmplare, și personajul principal, a cărui viață este prilejul acestor analize.
Probabil tot din această amintire și-ar găsi resursele și admirația pentru femeile puternice, serie din care le amintiți pe Marie Curie, Greta
Garbo sau pe Maria Kazimiera…
O femeie puternică fascinează oriunde ar fi, chiar dacă este doică anonimă sau sora lui Shakespeare – pentru că veți găsi în carte și această trimitere la eseul Virginiei Woolf. Fascinează, deopotrivă, și femeile puternice care, din varii motive, au rămas în cea de-a doua linie, soția lui Vladimir Nabokov, de pildă, Vera, editorul și translatorul scriitorului. Să ne gândim la Vera, o femeie a cărei viață, așa cum spunea cineva, a fost una cufundată în literatură, pentru care avea o ureche extraordinar de sensibilă, o memorie colosală şi o preţuire aproape religioasă. Dar nu a fost scriitoare. A fost doar o soţie. O soție fără de care, însă, poate că Nabokov nu ar fi fost același. De asemenea, soția lui Tolstoi, Sofia Andreevna, un punct de echilibru pentru o familie mare. Poate că am înțelege mai bine esența acestei tării din povestea Gretei Garbo, o femeie care a ajuns să fie atât de puternică mascându-și sau transformându-și sensibilitatea și vulnerabilitatea. E limpede că acolo a fost un proces, că acest tip de femei au știut să facă ceva cu uriașa lor slăbiciune și că puterea lor este una construită.
Să ne amintim că pe Garbo o răneau foarte multe lucruri, atât de multe, încât spre sfârșitul vieții, când celebritatea îi devenise o povară, s-a retras în America, unde își crease, în apartamentul în care trăia aproape izolată, un univers propriu. Ca să vă răspund în totalitate la întrebare, Polonia mă fascinează într-un mod aparte, am locuit vreme de trei ani acolo și sper să am ocazia să înțeleg această țară încă și mai bine. Nu aveam cum să nu mă las inspirată de povestea prințesei Maria Kazimiera, o femeie faimoasă pentru intransigență, dar de care Ian Sobieski s-a îndrăgostit la prima vedere și pe care a așteptat-o să iasă din mariajul în care se afla, purtând în acest timp o seducătoare corespondență.
Polonia, de altfel, are un fragment dedicat în această carte. Aș putea continua la nesfârșit această înșiruire adunând și femeile fabuloase din literatura contemporană, de la Elif Shafak la Margaret Atwood, extraordinare, printre altele, pentru logica din spatele universului fictiv. Isabel Allende, care, dincolo de experiențele ei de viață – a pierdut un copil, este fiica președintelui -, se refugiază și ea în intuiția de tip feminin, fără a renunța, însă, la exercițiul logic, sau poloneza Olga Tokarczuk, o voce foarte particulară, care demonstrează că există individualități în spatele unui haos al lumii pe care îl arată. Pe ea chiar mi-ar plăcea să o cunosc.
Există, în acest roman, și o serie de trimiteri la literatura română, începând de la Sadoveanu cu Vitoria Lipan sau cu întâlnirile din Hanu‑Ancuţei, sau cu Ispirescu, cu “Tinerețe fără bătrânețe…”
„Tinerețe fără bătrânețe…” este basmul fără de care nu m-aș descurca, mai ales că și povestea mea merge către aceeași temă, cea a finalului. Dispariția este o limită pe care nu o înțeleg. Sigur, discuțiile dintre fete seamănă foarte mult cu ceea ce se întâmplă cu personajele sadoveniene, care doresc să fie în armonie cu văzutele și nevăzutele. Foarte multă vreme l-am urât pe Sadoveanu, chiar am pierdut un concurs național cândva doar pentru că nu-l înțelegeam cu adevărat. Am avut privilegiul, însă, să-l aud pe Nicolae I. Nicolae vorbind despre Sadoveanu, iar mai apoi, pe Mircea Cărtărescu și pe Nicolae Manolescu, și abia apoi am descoperit un scriitor formidabil, cu perspectivă coerentă, cu miză.
Ce păcat că, într-adevăr, prin ritmul său, nu e tocmai epoca în care să fie popular. Urmează Preda, un scriitor cu o putere de detaliere a unei stări sau a unei senzații pe care cu greu o găsești la alt autor român. L-am recitit constant pe Preda, regretând că nu a scris mai mult. Sunt autorii care scriu greu, cu atenție pentru fiecare cuvânt, pentru că înțeleg grija pentru ceea ce transmit. Dintre cei pe care nu i-am evocat în carte, îl ador pe Urmuz, pe Aglae Veterany – deși ea nu este asimilată spațiului românesc, dar este un scriitor român. Citesc mult autori contemporani, Ioana Pârvulescu, Lucian Dan Teodorovici, Teo Bobe, urmăresc debutanți, pentru că sunt foarte curioasă dacă se schimbă paradigma… Sunt profesor de literatură, înșiruirea aceasta ar putea dura la nesfârșit.
Printre nenumăratele trimiteri culturale din cartea dvs., evocați scrierile lingvistului Heimann Hariton Tiktin sau studiile lui Gustav Weigand – autorul primului atlas dialectologic român –, alături de remarca unuia dintre personajele dvs., anume că unele dintre cele mai bune observații de natură etnică sau lingvistică nu au fost făcute, în cazul limbii române, de alogeni.
Sigur, motanul din cartea mea se numește Weigand… Nu știu dacă se poate generaliza, dar studiile limbii române care mi-au fost mie foarte utile în anii de formare au fost semnate de autori născuți aici, dar cu rădăcini de altă origine. Opera lui Weigand este o operă de pionierat, Tikin este autorul uneia dintre primele gramatici românești, o lucrare de referință. Unele dintre cele mai pertinente explicații în domeniu vin de la Jacques Byck sau… pe Alexandru Graur îl știți! Și el se află în aceeași categorie. Nu am o teorie, poate că ei pot privi farmecul acestui spațiu, de la cel mitic, mitologic, literar, până la cel euristic, cu un altfel de ochi. Cât despre prezența acestor autori într-o carte de ficțiune…
În parte fie spus, nu cred că literatura se face în plină inspirație și cu acel exces de sensibilitate care să sublinieze niște imagini pline de emoție, cum ar fi, de pildă, ce frumos este cerul. Literatura se face cu cuvântul potrivit și, dacă se poate, fără cuvinte de umplutură. Starea, atmosfera, culoarea, mireasma trebuie să vină din poveste, din structură, mai degrabă din ceva ce nu se spune. Tocmai supralicitarea acestui tip de sensibilitate nestructurată încurajează acea greșeală ridicolă și perpetuată, anume vechea formulă cu “ce-a vrut să spună autorul”.
Tot din această zonă vine, și pentru mine, o bună parte din inspirație. Are legătură cu doctoratul făcut în morfologie dialectologică pe graiurile muntenești. Deși nu făceam o teză de literatură, ci una foarte tehnică de fapt, am fost fascinată de materialele audio pe care le-am avut la dispoziție, descântece de deochi, povești, legende. Grație profesorului meu minunat, Nicolae Saramandu, director al Departamentului de Dialectologie, geografie lingvistică, fonetică şi onomastică la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, am avut acces la câteva materiale necartografiate minunate, din care am prelucrat anumite teme în această carte. Mi-a atras atenția o formulare mai specială dintr-un dialog brut, un bărbat care, povestind despre suferințele soției sale, spunea că femeia a stat toată noaptea încadrată de dureri.
Încadrată? Sigur că omul nu a avut această intenție, însă cumva parcă aș îndrăzni să spun că a fost o reluare subconștientă sau inconștientă a mitului Anei lui Manole, o femeie “încadrată” într-un zid. Și, pentru că așa funcționează mintea absolvenților de filologie, am transformat mitul jertfei creatoare tot într-o reacție la dispariția noastră dintr-o existență efemeră. Sigur, dacă o fi așa.
Cât despre dvs.? Ohara Donovetsky?
Probabil că ați văzut, pe contra-copertă, că lucrurile au stat, de fapt, mult mai rău. Numele meu este Scarlet Ohara. Pe tatăl meu l-a chemat Scarlet. Înainte de căsătorie m-am numit Scarlet Ohara, da. Eram, cumva, condamnată la numele ăsta, oricum toată lumea mi-ar fi spus așa. Sigur, situația asta a atras nenumărate povești, Zoe Dumitrescu Bușulenga era să mă dea afară de la un concurs, considerând că m-am semnat cu pseudonim, în facultate profesorii îmi cereau actele, se bufnea în râs când eram strigată…
CV
Ohara Donovetsky (n. în 1969) este absolventă a Facultății de Litere a Universității București (1994), secția Română–Germană. Are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii (1995) și un doctorat în Filologie la Universitatea București, cu teza „Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești“ (Editura Academiei, 2008). Colaborează la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române în 2012. Din 1997 este profesor titular la catedra de Limbă și literatură română a Colegiului Național de Informatică „Tudor Vianu” din București. A publicat „Gramatica limbii române ca o poveste“ (Editura Corint, 2013) și „Bacalaureat la limba română“ (Editura Corint, 2014). A participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel național (2013). A publicat „Învățăturile Oharei pentru elevii săi“, o carte de bio-ficțiune, în 2012.
