Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Nemuritorul Cipi

Afost odată ca niciodată un pitic: Cipi. „Mare cât degetul cel mic şi purtând la pălărie o floare de lăcrămioară”, el „locuia în scorbura Fagului Uriaş şi toţi îl iubeau”, după cum îl descriu creatorii săi.

Share

Dodo Niță 0 comentarii

Actualizat: 13.04.2018 - 22:10

Cipi trăia în Pădure, un tărâm magic delimitat de pârâu şi de munte, în mijlocul căruia tronează Bradul cel Bătrân şi Fagul Uriaş, tărâm unde animalele vorbesc şi se poartă ca oamenii.

Piticul nostru era prietenul tuturor animalelor din Pădure. Al Iepurelui şi al Păsării, cu care îşi împărţea merindele, al familiei Veveriţei, cu care făcea dimineaţa gimnastică, al familiei Ariceştilor, al Cerbului, pe care îl învăţa să boncăluiască, al Melcului-Codobelc, căruia îi aproba planurile de construcţii, şi chiar al Ticălosului de purcel Mistreţ, pe care trebuia să îl oprească mereu să mănânce din Ciuperca otrăvitoare.

Poate cel mai bun prieten al său era Jupân Cârtiţă (zis Cucuci-Afonul, zis Chiorâş-Chiondorâş, zis Ceacâr, poreclit Surzilă), cu care s-a trezit într-o zi în scorbură, musafir nepoftit, după ce acesta scormonise pământul, până sub patul său.

Cipi era un pitic fericit. Un singur lucru îl nemulţumea: că nu poate şi el să mai crească, măcar cu o jumătate de deget.

Asta până într-o zi, când doctorul Bufniţă i-a dat  o pungă cu praful Goliat, de crescut mare. Lacom, Cipi va arunca pe gât nu un grăunte, de încercare, ci patru grăunţe, aşa încât a crescut mare, mai mare decât toate animalele din Pădure, mai mare decât Fagul Uriaş, mai mare chiar decât muntele, până a ajuns cu umerii la nori.

Toată viaţa Cipi şi-a dorit să crească mare, şi-acum îi părea rău:  nu-şi mai vedea prietenii rămaşi mici de tot, ba chiar, dacă nu era atent, toată Pădurea putea s-o strivească sub talpa sa de uriaş. Aşa că a vărsat praful Goliat din pungă peste lume, care va creşte cât el şi totul va reveni la normal. Cipi era din nou un pitic fericit… Doar că era singur. Şi-atunci creatorii săi i-au trimis, pe aripile vântului, agăţată de un fir de păpădie, pe… Scânteioara!

Îmbrăcată într-o fustiţă albastră, din petale de cicoare şi un pieptăraş roşu, din petale de mac, blondă şi un pic mai scundă decât Cipi, i-a căzut instantaneu cu tronc acestuia.

După multe peripeţii, Cipi şi cu Scânteioara se vor căsători. La nunta lor au venit toate animăluţele Pădurii, să se bucure de fericirea lor.

Fericire care nu a putut fi stricată nici măcar de Bărzăunul cel Rău şi Prost, deşi acesta s-a străduit din răsputeri.

Cum a apărut povestea lui Cipi

Întâmplările lui Cipi şi ale prietenilor săi din Pădure,  Jupân Cârtiţă, Iepurele, Pasărea, Melc-Codobelc, Cumătrul Urs, Cerbul, Meşterul Ciocănitoare, Ariciul Tată, Nenea Marele Mistreţ, Zimi, Zumi şi Zimzumi, albinuţele sălbatice, Doctorul Ciuhurez, Sfrâncioc, păsăroiul vânător, Scânteioara, au fermecat copilăria a zeci şi sute de mii de copii români, maghiari, ruşi sau germani.

Imaginat de scriitorul Fodor Sándor şi conturat grafic de artista Livia Rusz, Cipi (Csipike, în maghiară) a fost mai întâi personaj de benzi desenate, apărute între 1964-1965 în paginile revistei Napsugár, care se adresa copiilor unguri din Cluj.

Ulterior,  Fodor Sandor şi Livia Rusz au dezvoltat povestea lui Cipi sub forma unei cărţi. Astfel, în 1966, apar simultan la Bucureşti, la Editura Tineretului, în limbile maghiară, română (în traducerea Angelei Popescu şi stilizată de scriitorul Dumitru Radu Popescu, viitorul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România!) şi rusă, trei ediţii ale aceleiaşi poveşti, Piticul cel fioros.

Simpaticul Cipi a cucerit instantaneu inima micilor şi marilor cititori (în 1966 cartea va fi distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor!), astfel încât, în 1969 şi 1971, apar două noi volume cu continuarea peripeţiilor lui Cipi: Piticul şi Surzilă, Piticul Cipi, acest uriaş fericit, traduse în aceeaşi perioadă în maghiară şi germană.

În 1974 Editura Ion Creangă publică un nou volum, Cipi, acest pitic uriaş, care cuprinde primele trei poveşti şi este tipărit atât în română, cât şi în maghiară (reeditat în 1978).

Ulterior, noua ediţie – din 1983 – a cărţii conţine, alături de primele trei, o povestire inedită: Cipi şi Scânteioara (publicată iniţial, în serial, în paginile revistei Napsugar, între 1979-1980).

În 1987 doamna Livia Rusz se mută în Ungaria, stabilindu-se la Budapesta. Redesenează complet peripeţiile lui Cipi şi iniţiativa publicării lor este preluată de editurile maghiare: Origo-Press (1989), Rege (1990), Szó-Kép (1993), Alexandra (1999 şi 2000),  care tipăresc cartea în condiţii grafice cu totul deosebite.

Notorietatea lui Cipi este de-acum atât de mare încât, pe de o parte, în Transilvania anilor ’90 au apărut două ediţii pirat ale peripeţiilor sale şi, pe de altă parte, de această dată în sens pozitiv, Poşta Română a editat – cu ocazia primei expoziţii româno-maghiare de benzi desenate organizată de Institutul Cultural Român din Budapesta (27 aprilie 2006) – un întreg poştal cu… piticul Cipi.

Şi iată că, anul trecut, editura bucureşteană Agora, specializată în carte pentru copii, publică o nouă ediţie a volumului Cipi, acest pitic uriaş, una – aş putea spune – definitivă (ne varietur), ţinând cont că Fodor Sandor s-a stins din viaţă în 2012, iar Livia Rusz nu mai desenează din anii 2000.

Cartea conţine, pe lângă cele patru povestiri iniţiale, Piticul cel fioros, Piticul şi Surzilă, Piticul Cipi, acest uriaş fericit, Cipi şi Scânteioara, şi una inedită, Cipi şi prostul cel rău, pentru prima oară tradusă în limba română, special pentru această ediţie, tot de către cuplul Angela şi D.R. Popescu. De asemenea, volumul reproduce, în condiţii grafice de excepţie,  ilustraţiile Liviei Rusz desenate pentru ediţiile  maghiare ale cărţii.

De peste 50 de ani, Cipi, acest pitic uriaş trăieşte în rafturile bibliotecilor noastre, fiind transmis, ca o moştenire familială de preţ, din generaţie în generaţie şi nu am nici o îndoială că va rămâne de-a pururi în istoria literaturii române pentru copii din România şi Ungaria.   

 

Comentarii

loading...