Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Medeea Marinescu: “Nimeni nu a uitat filmul «Maria Mirabela»”

„Cum îi explici unui copil moartea? Copilul nu înțelege gravitatea morții și nici definitivul ei", se întreabă actrița Medeea Marinescu.

Share

Eva Tipaldos 0 comentarii

Actualizat: 06.06.2018 - 10:57

"De altfel, nici ca matur nu te descurci prea bine cu în țelegerea acestei teme. Oare cățelul din copilărie, care a plecat, s-a dus în pământ sau pe un norișor? În scurtmetrajul «Michelangelo» joc alături de fiul meu cel mare, în timp ce George Dăscălescu, soțul meu, este director de imagine. Povestea este una foarte simplă și profund umană, au trăit-o și cei care sunt părinți, și cei care nu: cum explici moartea?“, spune Medeea Marinescu, actriță a Naționalului bucureștean, emoționată înainte de premiera de la TIFF a scurtmetrajului care a marcat debutul în film al fiului ei cel mare, Luca.

Interesat de muzică și sport, Luca – până la urmă fiul unei actrițe care și-a câștigat gloria la vârsta de șase ani! – a învățat actoria din zbor, a stat alături de mama lui și de Marius Manole când repetau, știe cine este Florin Piersic. Este foarte mândru când vede pe stradă afișele diverselor spectacole în care joacă Medeea Marinescu sau când, la Școala Franceză, se învață după un film care a marcat multe generații: Maria Mirabela. „Sunt 40 de ani de când a fost făcut acest film și, spre surprinderea mea, nu l-a uitat nimeni“, spune actrița.

„Am fost în luna februarie la Moscova, invitată la o emisiune care prezenta personaje celebre din cinematografia rusă, și mi-am dat seama că filmul o coproducție româno-rusă – este și acolo încă faimos. Există și un musical Maria Mirabela care s-a jucat în urmă cu câțiva ani în Finlanda. Mai mult decât orice ne interesează, însă, România, iar aici, vreme de 40 de ani, filmul și-a păstrat prospețimea“, adaugă ea.

Când devii star la șase ani, așteptările sunt mari, iar munca pentru a-ți păstra prospețimea, mai intensă. Medeea Marinescu joacă în acest sezon în patru spectacole la Teatrul Național din București, de la „UFO“ – spectacolul high-tech al lui Bobi Pricop, la „Memoria Apei“ – probabil unul dintre cele mai sensibile texte ale dramaturigiei contemporane, comedia cu succes absolut de casă „Di-neu cu proști“ și spectacolul colaborativ „Magic Național“.

 

RL: „UFO“… un spectacol high-tech al lui Bobi Pricop pe scena Naționalului bucureștean, pe un text minunat al lui Vyrypaev, care spune povestea unor oameni care s-au întâlnit cu extratereștrii și povestesc această experiență. Toți acești oameni vorbesc despre momente din viața lor în care au avut o senzație diferită decât ceea ce simt în restul timpului…

Medeea Marinescu: „UFO“ se bazează pe efecte de light design, de sunet, folosește tehnologia la maxim și devine, vizual, foarte puternic, pentru a spune poveștile unor oameni care au avut niște experințe care le-au marcat întreaga viață. Sunt șapte oameni, șapte povești, șapte experiențe. Este un spectacol foarte interesant, chiar marca Bobi Pricop – care a făcut și „O poveste ciudată cu un câine la miezul nopții“.

Scena e despărțită de sală de o pânză, în spate este un ecran circular de proiecție, în stânga și în dreapta sunt două camere, care ne văd pe noi actorii. Proiecția noastră apare, suprapusă, pe alte proiecții. Sunt și vreo trei turnante care se mișcă în vreo trei direcții diferite, ceea ce dă senzația de pierdere în spațiu. În cazul personajului meu, efectul este mai mult decât oportun, pentru că, la un moment dat, eu chiar apar pe scenă îmbrăcată în cosmonaut. Joc o femeie din America, o femeie casnică, iar această femeie a avut o experiență care i-a schimbat întreaga viață.

Textul lui Vyrypaev,  – un dramaturg foarte bine cotat la ora actuală nu numai în teatru, dar și în film –, a fost tradus și adaptat de Mașa Dinescu să sune extrem de viu și extrem de direct, astfel încât testimonialele acestor personaje au un impact semnificativ. Totuși, UFO rămâne, probabil, un spectacol de nișă. Nu este neapărat un spectacol pentru ceea ce numim „marele public“, nu este un spectacol care să fie pe așteptările tuturor. Toți cei care au venit, însă, au spus că acest spectacol le-a deschis mintea și sufletul către ei înșiși și către o experință de care aveau nevoie. Dincolo de imaginile bogate și de toată tehnologia implicată, este un spectacol foarte frust, care vorbește despre noi, despre fricile noastre, despre neîmplinirile noastre, despre cine suntem noi și care este rostul nostru în lume.

La primele spectacole se făceau interviuri cu cei din public, pentru a înțelege care a fost receptarea. Nu neapărat pentru a te adapta așteptărilor unui public, ci pentru că actul artistic este un drum pe care îl facem împreună, iar propunerile noastre trebuie să fie oneste. Teatrul nu este zona jumătăților de măsură sau a rețetelor pentru succesul imediat și facil. Cred în onestitatea creatorului de teatru. Cei care ieșeau din sală spuneau că acest spectacol i-a făcut să se gândească la lucruri pe care le uitaseră sau la care nu s-au gândit niciodată. Eu însămi, stând în sală, alături de alți actori, și ascultând poveștile personajelor, m-am regăsit. Unul dintre monologuri vorbea despre zgomotul din jur și despre zgomotul din noi. În acest monolog m-am regăsit. Până la urmă, câți dintre noi, de câte ori în viață, de câte ori într-un an atingem sentimentul acela de pace profundă, adevărată?

 

Sigur nu-l atinge Mary, personajul tău din „Memoria apei“, spectacol pus în scenă la Teatrul Național din București, de Erwin Șimșensohn, după un text de Shelagh Stephenson. Mary, femeia la aproape patruzeci de ani, cu o carieră de doctoriță, amanta unui bărbat însurat, care nu vrea să divorțeze, purtând cu ea o traumă din copilărie care se dezvăluie de-abia la final, într-un fel de rezolvare ușor telenovelistică…

Este o înmormântare și, așa cum se întâmplă în astfel de cazuri, sunt o mulțime de povești care ies la iveală cu ocazia asta nefericită. Iubiri neîmplinite, alegeri proaste pe care fiecare le-a făcut în viață, greșeli, lucruri ascunse sub preș, toate acele lucruri care mai devreme sau mai târziu ies la iveală, izbucnesc, și izbucnesc cu forța unui vulcan. Nimic nu se pierde pe drum, e o iluzie aceea că am pus momentele grele în spate, că ceea ce dorim să uităm se pierde. Lucrurile ascunse merg mai departe o dată cu noi și când ies la suprafață, totul devine foarte dureros. „Memoria apei“ este un text fabulos, cred că este unul dintre cele mai bune texte pe care le-am citit vreodată. Sigur că nu am pretenția că citesc cât un secretar literar, dar citesc foarte mult, texte de teatru mai ales. Cred că acesta este unul dintre cele mai bune. Povestea a trei fete care se reîntâlnesc la înmormântarea mamei. Este o dramă, o mare dramă, dar îmbogățită de un umor englezesc absolut inteligent, subtil, cinic, fermecător. Mi-am dorit foarte mult să joc acest rol, deși atunci când am pornit repetițiile eram în luna a cincea și nu m-aș fi potrivit, însărcinată, în rol. Dar mi-am dorit să-l fac și să-l construiesc, pentru că este unul dintre textele care m-au incitat mult în ultima perioadă.

 

„Ca niciodată: A fost o dată“, filmul lui Bogdan Drăgulescu – care adună câteva nume importante, de la Maria Obretin și Ilinca Goia, la Cristi Iacob și Cătălina Mustață –, este de ceva vreme, destul de multă, în post producție… Ai un rol… misterios, anume „fata fără vârstă“!

Este un film total independent și așa se întâmplă, de regulă, cu astfel de producții, mai ales dacă fondurile sunt puține. Bogdan Drăgulescu m-a invitat să filmez, m-am bucurat printre altele și pentru că m-am întâlnit cu Cristi Iacob, pe care-l reîntâlnesc pe scenă și acum, în cea mai recentă dintre premierele mele, „Intriga“, la Teatrul Avangardia. Merită urmărit și acest din urmă subiect, o formulă de teatru independent absolut privat, pe care niște oameni au reușit să o ridice din nimic și să o ducă mai departe cu foarte mult profesionalism. Premierele lor au ceva din glam-ul premierelor de film de altădată, cu șampanie, cu hostese care întâmpină oaspeții, cu cadouri pentru primii spectatori, adică vii la teatru ca la un eveniment special. Nu este ceva obișnuit, un lucru oarecare.

 

Tocmai a avut premiera, la TIFF, „Michelangelo“, un scurtmetraj în regia lui Anghel Damian, în care jucați alături de fiul dvs., Luca…

Este debutul în film al băiatului meu cel mare, Luca. Între timp el a debutat și în teatru, în spectacolul lui Ion Caramitru, „Toți fiii mei“, care, de altfel, se joacă de ani buni la Naționalul din București, însă copilul din poveste tot crește și crește și ajunge, în cele din urmă, la liceu, așa că trebuie înlocuit cu alți copii. A venit, deci, și rândul fiului meu, care are nouă ani, să joace alături de Victor Rebengiuc sau Sanda Toma. Sigur că Luca a stat printre artiști, sigur că este obișnuit cu ei, dar nu știam cum va reacționa în fața a o mie de spectatori, în două scene mari cu text, alături de actori mari. I-am spus că nu e ca la film, că în cazul unui spectacol de teatru trebuie să faci o dată și bine și că nu e loc de întors, nu ai voie să te răzgândești. Nu știam dacă va ține. Și a ținut. A trecut proba de foc. A fost o experință interesantă și scurtmetrajul „Michelangelo“, pentru care George Dăscălescu, soțul meu, filmează, este director de imagine, iar eu joc rolul mamei lui Luca.

Povestea este una foarte simplă și profund umană, au trăit-o și cei care sunt părinți, și cei care nu: cum explici moartea? Sau, mai bine zis, cum îi explici unui copil moartea? Dincolo de tema acestui film, sigur că am trecut prin această experiență și în viața reală, încă de pe vremea în care a trebuit să-i explicăm lui Luca unde a plecat cățelul iubit în copilărie. Trecem printr-o poveste asemănătoare, de fapt, chiar acum. Am pierdut pe cineva drag de curând și trebuie să-i explic unui copil ce este moartea și să găsesc un fel atât de delicat de a-l pune în fața acestei realități încât să fie atenuată durerea. Nici ca matur nu te descurci prea bine cu înțelegerea acestei teme. Oare cățelul care a plecat s-a dus în pământ sau pe un norișor? Poate că varianta norișorului nu este cea mai justă, dar poate că este cea mai puțin dureroasă pentru un suflet fragil. O să alegem cea din urmă variantă, ceea ce nu e nici just, nici fals, ci doar o narațiune potrivită la un moment dat.

Copilul nu înțelege gravitatea morții și definitivul ei. Ai putea spune că sufletul pleacă undeva, în cer, și continuă să existe, în timp ce corpul tău dispare. I-ai putea spune că pentru unii a venit vremea să îi întâlnească pe cei care au plecat mai demult. De fapt, cred că asta i-am spus fiului meu, că unchiul Willi a plecat să se întâlnească cu părinții lui, și cu sora lui, și cu alți oameni la care ținea foarte mult. Că, din păcate, cu noi nu  se va mai întâlni în această viață, ci abia după ce vom îmbătrâni și când, la rândul nostru, vom merge în cer. În film, sarcina de a explica această temă copilului îi revine tatălui, iar conflictul vine din neputința părinților de a se pune de acord cu privire la cea mai potrivită variantă. E un film frumos, un subiect înduioșător. Anghel este foarte tânăr, nu este părinte, dar a trecut prin povestea aceasta pe vremea în care era copil.

Cât despre Luca, la filmări am încercat cu toții să facem un exercițiu, să facem abstracție de faptul că este copilul nostru. Ca atunci când un chirurg trebuie să-și opereze soția și nu are voie să reacționeze cu emoție, ci cu rațiune. Am făcut asta, iar el a reacționat matur. Copilul jucăuș, chiar și puțin răsfățat, și-a luat foarte în serios munca, își dorea să fie bun, iar în cele din urmă el este cel care nu ne-a tratat pe noi ca pe părinții lui, ceea ce, pentru mine, a fost un semn de mare maturitate. Este un copil care înțelege situațiile, știe să reacționeze just și îi place să improvizeze. Și-a îmbogățit în permanență secvențele cu câte un mic accident, cu câte un gest în plus, cu replici. Iar mie asta mi-a dat aripi.

 

Luca este interesat de actorie?

Nu l-am împins, nici măcar nu l-am dus în mod nemăsurat la teatru, doar de câteva ori, când aveam spectacol. A stat alături de mine și de Marius Manole când repetam, știe cine este Florin Piersic și este foarte mândru când întâlnește afișele diverselor mele spectacole pe stradă. Dar nu l-am dus în zona asta. Mai degrabă a stat pe platoul de filmare, pentru că tatăl lui filmează, bunicul lui are Studiourile Atlantis Film, a trăit și a gustat atmosfera de filmare, care este una spectaculoasă și pentru oameni mari, dar mai ales pentru copii. Să vezi decoruri, să vezi luminile care se schimbă, să vezi cum se filmează un clip muzical, cu agitație, cu muzică, este fantastic pentru un copil.

Nu am avut cine știe ce pretenții cu teatrul. Un părinte trăiește cu neliniștea că va greși, că va pune propriile sale ambiții în grija copilului, că nu va fi în stare să descopere pasiunea copilului. Am trecut prin grijile acestea. Mi-am dorit foarte mult ca Luca să facă un sport, de pildă, ceea ce eu nu prea am făcut, așa că el le-a luat la rând, de la tenis la fotbal, la scrimă și karate. În cele din urmă a găsit un drum. Noi iubim foarte mult muzica, tatăl lui cântă la chitară, eu cânt la pian, așa că am început orele de chitară, iar el a descoperit în ele o adevărată pasiune pentru asta. Luca iubește muzica, vrea să asculte, este interesat, știe numele marilor chitariști.

Nu mă întreba, eu îi știu doar pe ai mei, de la Al Di Meola la John McLaughlin, cei cu care am crescut eu, dar au apărut chitariști fantastici, muzicieni minunați din rock, de rock progresiv, iar Luca îi ascultă și îi studiază. Oriunde este pasiune, lucrurile sunt făcute cu ușurință. Multă vreme i-am suspectat pe profesorii care-mi spuneau că are talent că vor să mă flateze. La un moment dat, încercând să fiu cât mai obiectivă, mi-am dat seama că el are această aplecare. Filmul este, de asemenea, o pasiune, dar există pericolul ca Luca să fie sedus doar de partea strălucitoare a acestei profesii. Din primul moment i-am explicat că acesta este începutul, dar că vor fi și momente mai puțin plăcute, poate chiar neplăcute, că cel mai probabil va avea și eșecuri.

 

Cum arată un eșec în branșă? Ai avut?

Am avut o grămadă. Am avut eșecuri în teatru, în primii ani am jucat, de pildă, în spectacole care au fost, trebuie să recunoaștem, eșecuri. Nici spectatorii nu veneau, nici eu nu mă simțeam bine pe scenă, iar asta naște o frustrare uriașă în tine ca actor, mai ales dacă ești la început de carieră. Te întrebi dacă așa va fi viața, dacă are sens să mergi mai departe. Există eșecul întâlnirilor. Ai așteptări de la anumiți oameni cu care lucrezi, ai așteptări de la anumite texte și ele nu îți ies… și acesta este un eșec. Uneori ai putea considera un eșec și faptul că o instituție nu-ți poate oferi nici rolurile, nici întâlnirile acelea formidabile pe care le visezi la 20 de ani.

 

Istoria a început cu Maria Mirabela și a mers, din rol în rol, mai departe. Care sunt rolurile care îți descriu devenirea profesională și cum le evaluezi acum?

A fost ceva și înainte de Maria Mirabela, „Iarna Bobocilor“, dar eram prea mică, aveam trei ani. În filmul ăsta, adevăratul meu debut, eram fiica lui Marin Moraru și al Dragăi Olteanu Matei. Ceva mai târziu, la șase ani, în urmă cu exact 38 de ani, în 1980, am jucat, însă, Maria Mirabela. Cu cât trece vremea, o vreme presărată cu câteva succese și cu multe eșecuri, mi-am dat seama că nu știu cât de important este să faci multe roluri. Important este să le faci pe cele care rămân.

Este un exercițiu să te gândești că unul ca Anthony Quinn, de exemplu, a făcut o mulțime de roluri minunate, dar ce îți vine, de fapt, în minte când îi auzi numele? Zorba, firește. Marlon Brando? Sigur că te gândești la Nașul… poate mai târziu la „Un tramvai numit dorință“. În profesia asta, din păcate, totul se uită, contează foarte mult momentul. Sunt doar câteva roluri care îți rămân într-o carieră. Dar, cu cât impactul acestor roluri este mai mare, cu atât crește mulțumirea ta și sentimentul că n-ai trăit degeaba. Maria Mirabela este, cu siguranță unul dintre ele. Nu este meritul meu, pentru că eram foarte mică. Meritul meu ar fi la „Je vous trouve tres beau“, al regizoarei Isabelle Mergault, care a avut o impresionantă carieră în Occident, care este deja considerat un film clasic în Franța, pe care îl știu toți, cu mic, cu mare. Sunt roluri pe care le iubesc, dar care nu au avut așa mare vizibilitate ca Maria Mirabela, cum ar fi filmul „Promisiuni“, al Elisabetei Bostan, pentru care am primit, la 11 ani, și un premiu de interpretare feminină de la ACIN. Îmi place rolul din „Domnișoara Cristina“, pe care l-am făcut în ‘90, dar care nu a avut la fel de mare vizibilitate.

A fost o șansă și să lucrez cu Florin Piersic, o experiență și din punctul de vedere al notorietății, al vizibilității, pe un text excepțional, „Străini în noapte“. Am jucat cu Marius Manole, cu colegii mei de generație am făcut „All inclusive“. Ce mi-aș dori de acum? Ar fi tentant un Ibsen, un Shakespeare sau un Cehov în zona teatrului independent…  Aștept și îmi doresc, cred că acesta este un următor pariu pe care eu l-aș face. Să fac un text important din literatura universală în zona teatrului independent. Și să-l izbutesc. Sper ca până la sfârșitul vieții să mai fac măcar un rol… sau două… care să aibă impactul Mariei Mirabela.

Sunt 40 de ani de când a fost făcut acest film și, spre surprinderea mea, nu l-a uitat nimeni. Am fost, de curând, în luna februarie, la Moscova, invitată la o emisiune care prezenta personaje celebre din cinematografia rusă, și mi-am dat seama că filmul - o coproducție româno-rusă - este și acolo încă faimos. Există și un musical Maria Mirabela care s-a jucat în urmă cu câțiva ani în Finlanda. Mai mult decât orice ne interesează, însă, România, iar aici, vreme de 40 de ani, filmul ăsta și-a păstrat prospețimea. Și nu doar pentru o generație. La Școala Franceză din București, de pildă, copiii străini învață limba română vizionând acest film. Mi-e dor de creatorii care să poată crea personaje care să rămână peste zeci de ani în memoria publicului. Așa cum a fost Gopo, pe care am avut onoarea să-l cunosc și să colaborez cu el. Trăim acum într-o lume de efemeride. Dacă reușești, însă, să creezi ceva care să rămână în memoria tuturor, zeci de ani… este ceva.   

Comentarii

loading...