Deportările populaţiei române, din diferite zone ale ţării în Bărăgan, au constituit, cum bine le-a caracterizat Ioan Gh. Jurchescu din Timişoara, la un simpozion de la Sighetu Marmaţiei, „un act de terorism de stat”. Atât prin amploare, cât şi prin suferinţele create.
Deportările se adaugă arsenalului de metode adoptate de puterea comunistă, alături de exterminarea în închisori şi lagăre de muncă a adversarilor sau presupuşilor adversari politici care, se observă din toate mişcările ţărăneşti şi din luptele din munţi, păreau a implica întregul popor român. În Banat, de exemplu, folosindu-se propagandistic de aşa-zisul pericol titoist, autorităţile comuniste au deportat în Bărăgan peste 40.000 de suflete, în marea lor majoritate, ţărani. Ticălosul şi criminalul demers a demarat ca o sfidare la adresa credinţei creştine, chiar în noapatea de Rusalii din 1951 de către trupele de securitate şi elevi de la şcolile de ofiţeri securişti, cu plutoane din trupele de intrevenţie etc. În total, au fost aduşi „pe şest”, în arealul bănăţean de unde populaţia trebuia dislocată, circa 20.000 de ostaşi şi comandanţii lor. Aceştia au fost repartizaţi pe sate, unde, împreună cu reprezentanţii partidului şi statului din administraţia locală, dis-de-dimineaţă, între orele 3.00 şi 4.00, au năvălit, ca barbarii pe vremuri, în casele oamenilor vizaţi, trezind întreaga populaţie din localitate prin ţipetele de spaimă şi urletele de jale care i-au cuprins pe cei duşi, aproape pe sus, spre vagoanele trase în gări, permiţându-le să ia cu ei doar strictul necesar. Apoi, casele au fost vandalizate de sărăntocii satului, unele chiar distruse.
Deportare pentru colectivizare
O mărturie în acest sens am primit-o şi personal, în 1952, de la un căruţaş care m-a dus de la gara Cruceni la Foeni, el fiind abia întors din Bărăgan graţie unei relaţii mai sus avute… Pe toată durata acţiunii teroriste, în zonă au fost prezenţi Alexandru Drăghici, şeful securităţii statului de atunci şi Al. Moghioroş, vicepreşedinte al guvernului, care monitorizau acţiunea teroristă să nu cumva să scape vreun chiabur, adică acei gospodari ai satului care s-au ştiut chivernisi prin muncă, dezvoltându-şi averea. Aceştia erau, de fapt, în atenţia directivelor K.G.B. pentru ţările supuse sovietelor şi semnalaţi ca atare drept un pericol iminent pentru politica ce o aveau în vedere: colectivizarea agriculturii.
Dar iată că, tot din Timişoara, Marcel Gh. Cazacu, depune o altă mărturie, prin care acesta consideră că, pentru unii, deportarea a fost o „salvare”. Este vorba despre faptul că autorităţile, eliberându-i din închisori pe cei ce şi-au ispăşit pedeapsa, nu le dădea mâna să-i lase pe deplină libertate. Şi atunci au „inventat” deportarea în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu, pentru un număr de ani, perioadă care apoi se tot lungea, la infinit. Unii beneficiari a acestui regim au considerat deportarea o „binefacere” faţă de închisoare deoarece, lucrând la I.A.S.-urile din zonă, se puteau hrăni cu pâine, lapte, carne şi, mai ales, cu zarzavaturi şi fructe, revitaminizându-se. Ceea ce le-a refăcut, într-o oarecare măsură, sănătatea. Mai ales că se puteau şi mişca pe o rază de cinci kilometri şi că puteau coresponda cu cei dragi de acasă. Aceşti deportaţi au înfiinţat şi numeroase sate în Bărăgan, precum Lăţeşti, Dîrlos, Viişoara, Valea Viilor etc., populând într-un fel, zona.
Marino: „Deportarea a fost un act odios”
Celebrul şi regretatul nostru critic de idei, Adrian Marino, fiind şi el „beneficiarul” deportării în Bărăgan, are următorul punct de vedere: „Cu toată certitudinea, deportarea în Bărăgan, timp de şase ani, a reprezentat cel mai dificil moment al existenţei mele. (…) A fi condamnat – citadin convins – (…) la o existenţă rurală, primitivă, într-un sat hibrid, artificial (locuise în izbe de pământ acoperite cu stuf) a reprezentat tot ce putea fi mai crud şi mai odios pentru cineva care-şi recăpătase de curând «libertatea» (…) A fost un şoc teribil, oribil”.
