Una dintre ramurile pierdute ale poporului român a cunoscut o înflorire deosebită în timpul domniei fiului lui Iancu de Hunedoara.
Una dintre ramurile pierdute ale poporului român este reprezentată de valahii din Moravia. Azi, ei şi-au pierdut limba. Unii dintre ei vorbesc ceha, alţii slovaca. Cele două dialecte vorbite de valahii din Moravia sunt reciproc inteligibile, deşi este ele fac parte din limbi slave diferite, chiar dacă ele sunt înrudite. Urmaşii vechilor valahi din Moravia mai păstrează din limba română a strămoşilor lor doar câteva cuvinte.
Pentru că odinioară erau cu precădere păcurari şi negustori, cuvintele româneşti care au mai supravieţuit în graiul valahilor din Moravia sunt cu precădere cele legate de păstorit. De exemplu, baci, brânză, jintiţă sau putiră/putină, pentru că, exact ca şi în graiul maramureşean din Evul Mediu, în dialectul valahilor moravieni a intervenit fenomenul cunoscut sub numele de rotacism, adică înlocuirea lui ”n” intervocalic cu ”r”. Însă chiar dacă valahii moravieni şi-au pierdut limba, ei păstrează arhitectura caselor tradiţionale, precum şi folclorul lor. Studiile realizate de istoricii cehi şi slovaci arată că unii dintre strămoşii valahilor moravieni proveneau din Transilvania, Crişana şi Banat.
Prima colonizare cu valahi, din Imperiul Bizantin
Însă prima lor menţiune datează din anul 976, când cronicarul bizantin Ioannis Skilitzes a consemnat un schimb de populaţie între Imperiul Bizantin şi Regatul Moraviei. În urma acestui schimb de populaţie, o serie de vlahi de pe Valea Timocului şi din alte regiuni de la sud de Dunăre, aflaţi în conflict cu împăratul bizantin Vasile al II-lea Bulgarochtonul, au primit permisiunea de a se aşeza în Moravia.
Acestora li s-au alăturat şi alţi valahi, adică români din Transilvania, Maramureş şi Crişana, încurajaţi să se stabilească în Munţii Moraviei în perioada în care rege al Ungariei era Sigismund de Luxemburg, apoi în epoca în care Iancu de Hunedoara a ajuns guvernator general al Ungariei. Unul dintre istoricii români care s-a ocupat de valahii moravieni şi căruia îi revine marele merit al redescoperirii unei părţi a istoriei acestei ramuri pierdute a poporului român este Ştefan Meteş, care a publicat în anul 1977 lucrarea ”Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XII – XX”.
Oameni liberi
În Evul Mediu şi în Renaştere, valahii moravieni erau oameni liberi, cu certe rosturi militare, capabili să furnizeze contingente valoroase de soldaţi. În perioada lui Iancu de Hunedoara şi în cea a regelui român al Ungariei, Matia Corvin, valahii moravieni au fost protejaţi de cei doi conducători de origine etnică românească, ce au confirmat vechile privilegii de care se bucurau înfloritoarele aşezări ale românilor din Munţii Moraviei. Matia Corvin, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, a fost ales rege al Ungariei în 24 ianuarie 1458. În perioada 1468 – 1470, el a cucerit Moravia şi Silezia, în războiul dus pentru a dobândi şi coroana Boemiei. Stăpânirea asupra Moraviei şi Sileziei, precum şi titlul de rege al Boemiei i-au fost recunoscute prin pacea de la 1474. În contextul războiului pentru coroana Boemiei, în care au mai fost implicate Polonia şi Austria, Matia Corvin a emis acte regale prin care recunoştea privilegiile şi drepturile românilor din Munţii Moraviei. Jurnalistul ”României libere”.
Virgil Lazăr, a publicat deja, în ediţia din 13 ianuarie 2012, o diplomă regală emisă de Matia Corvin în limba latină şi tradusă de Ştefan Meteş în limba română, diplomă care îi proteja pe românii care locuiau în comitatele situate pe teritoriul Cehiei şi Slovaciei de azi. Documentul lui Matia Corvin spune că ”După ce am luat în stăpânire, parte prin predare de bună voie, parte prin asediu, toate cetăţile, fortăreţele şi oraşele care se aflau în mâinile lui Petru Komarov, în comitatul Arva şi Lipto, au venit în faţa noastră doi dintre românii acestui ţinut, în numele lor şi a tuturor celorlalţi români, care petrec pe Knisey şi Medrybrogy (localităţi), dependente de cetatea Arva, precum şi în numele celor din posesiunea Dubowa, dependentă de cetatea Lykava, şi au arătat Majestăţii Noastre că au avut din vechime unele libertăţi, în care ei şi părinţii lor au fost ţinuţi şi păstraţi până în prezent; ei înşişi şi strămoşii lor. De aceea m-au rugat să ne îndurăm a-i ţinea şi păstra în drepturile şi libertăţile lor vechi. Românii spun că aceste drepturi şi libertăţi ale lor au fost următoarele: întâi că, în ce priveşte contribuţia generală a acestui rege, n-au fost obligaţi să plătească nimic.
Asemenea, nu au fost datori să facă lucrări la cetatea Arva şi Lykava. În acelaşi timp, au declarat şi privitor la veniturile şi dările pe care trebuie să le facă pe seama numitelor cetăţi şi care erau următoarele. Întâi fiecare proprietar de oi trebuia să dea, de la 100 de oi, cinci la una din cetăţile amintite, pe al cărei teritoriu se petrecea; asemenea din 100 de capre, cinci ţapi. Fiecare român proprietar de oi era obligat să dea în fiecare an un berbec şi un brâu. Cei care n-au oi, după fiecare bou pe care-l are e dator să plătească o groşiţă.
Românii au spus, cum am constatat şi noi, Regele, prin cuvintele lor. După acesta, noi, informându-ne deplin asupra celor precedente şi de la alţi nobili şi locuitori ai acestui ţinut, am primit relaţii asemănătoare cu ale acelora. Românii de aceea au fost scutiţi de plătirea contribuţiei generale şi n-au fost obligaţi la lucrările cetăţilor, pentru că ei întotdeauna aveau armele necesare pentru paza drumurilor, îndeosebi arcuri de mână şi prăştii. Şi fiindcă e datoria lor de a apăra şi păzi toate drumurile de atacurile hoţilor, tâlharilor şi ale altor răufăcători, ei au să călăuzească nevătămaţi pe călători, pe care îi vor da în grija lor castelanii cetăţilor aminite, de câte ori va fi nevoie.
La porunca castelanilor, sunt datori să trimită, la nevoie, tineretul armat să stea pentru câteva zile acolo unde vor cere împrejurările, cum zic castelanii. De asemenea, am înţeles că ei au voie să-şi pască şi să-şi crească oile şi vitele lor în pădurea ziselor cetăţi, dar aşa ca nimenea dintre ei să nu îngăduie ca oile sale să treacă la peste un sfert de milă depărtare, afară din pădure”. Posesiunea Dubowa la care face referire diploma regală este satul atestat încă din 1393 sub numele de Valaska Dubowa.
Privilegii asemănătoare cu cele ale românilor din Feleacu
Documentele regale mai arată că românii moravieni aveau, printre altele, atribuţiile de a păzi drumurile, iar conţinutul şi formularea documentelor care atestă aceste privilegii sunt asemănătoare cu cele ale diplomelor emise în aceeaşi perioadă care statuau şi confirmau drepturile şi privilegiile românilor din satul Feleacu, care aveau, aidoma fraţilor lor din Moravia, datoria de a păzi drumul medieval dintre Cluj şi Turda. Diploma emisă de regele Matia Corvin nu este singurul document de acest fel. Drepturile românilor au fost confirmate şi de alţi suverani, precum Ludovic al II-lea sau Ferdinand de Habsburg.
De asemenea, în corespondenţa dintre Ferdinand de Habsburg, care a fost rege al Ungariei şi Boemiei, principe al Transilvaniei şi împărat al Sfântului Imperiu Romano-German, şi arhiepiscopul catolic Nicholaus Olahus, mitropolit de Strigoniu şi primat al Bisericii Catolice din Ungaria, împăratul romano-german menţiona faptul că „Astfel sunt neamurile cele mai vestite, dintre care rudele tale, românii nu sunt cei din urmă, care cum se ştie sunt urmaşii romanilor, stăpânitorii lumii şi pentru aceea se numesc români.
Poporul tău în vitejie a excelat, a dat naştere (…) la Ioan Hunyadi şi regele Matei”. Nicholaus Olahus, descendent pe linie paternă al lui Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş, era înrudit, prin mama sa, Barbara Husar, cu Iancu de Hunedoara şi cu Matia Corvin. Satele valahilor din Moravia au cunoscut o perioadă de distrugeri masive în timpul Războiului de 30 de ani. Unii istorici vorbesc că ar fi fost comis un adevărat genocid împotriva valahilor care îşi apărau drepturile cu arma în mână. În urma distrugerilor provocate de acel război, românii din Moravia nu şi-au mai revenit niciodată.
