O lume întreagă nu-i o simplă vorbă, am spune, gândind că olarul din Țara Codrului a onorat, la Seul, un contract de publicitate cu o mare companie coreeană, că la începutul acestui an a reprezentat România la prestigiosul târg de turism de la Tel Aviv, iar de-a lungul vremii a câștigat câteva premii internaționale, cu povești maramureșene spuse pe te miri unde, Paris, Bruxelles sau Haga.
S-a născut într-o casă de lut învelită cu paie, într-un sat cu rânduială din Ţara Codrului, vecină, dincolo de deal, cu Țara Maramureșului istoric și Țara Chioarului, sau, mai aproape, cu Țara Lăpușului, de unde-i Grigore Leșe cu horile sale uluitoare. Un copil care a trăit prin praf, printre bivoli, desculț, și care poate ar fi rămas așa dacă n-ar fi venit comuniștii să-i mute în case puse unele peste altele pe undeva, prin Baia Mare. Frământă pământul din Maramureș de peste 40 de ani , iar lutul zgrumțuros, peste care a plouat ani în șir, care a înghețat și s-a dezghețat, a învățat să-l asculte. Dar… “greu îi a lucra cu lutu’, greu îi a grăi cu mutu’“. “Dacă m-aş retrage într-un birou şi-aş face pe calculator toate vasele astea, şi-o maşinărie să le scoată afară, şi să le vindem, mi-am pierdut sufletul”, spune Daniel Leș, dezarmat în fața unei lumi care poate să bea apă din PET-uri de plastic și să mănânce, pe fugă, din farfurii de polistiren puse pe mese fără ștergar alb. Lumea pășește încet în curtea din Baia Sprie din care, în urmă cu doi ani, nu dădeau să mai plece evaluatori din partea Comisiei Europene veniți să cerceteze programele de dezvoltare culturală pentru 2021. “Eu nu fac nimic altceva decât să urmez cărarea pe care au mers strămoșii mei”, spune olarul, gândind că, până la urmă, noi înșine suntem simpli bulgări de lut, păcăliți să trăiască alergând după năluci, ca și cum ar fi o specie eternă. În realitate, nu știm cât timp mai este. Și tocmai de aceea, spune Daniel Leș, e mai bine să ții de lucrurile care au importanță: “Bănuţii pe care-i fac din puţinele oale pe care le vând, sau de la expoziţii, îi dau la doamna mea şi îi spun «Ţine-i tu, că-i ţii mai bine» şi mie-mi dă ce-mi trebuie: mâncare bună, căldurică, şi vin aici, la altarul meu, unde mă joc şi făuresc oale cu drag. Asta-i viaţa mea!”.
Rep.: “Nu sunt în măsură să dau sfaturi. Dar dacă ar fi să le dau un sfat celor de lângă mine, le-aș spune să se oprească un pic, pentru că atunci când vrei să vezi ce se întâmplă în jurul tău, trebuie să te oprești“ – spuneți, în reportajul pentru National Geographic care v-a făcut cunoscut lumii. Care este povestea acestui film?
Daniel Leș: Când s-a făcut filmul, nu mă gândeam la succes și nici că ar putea să apară pe un post internațional, cum e National Geographic. Parte din merit îl are Matei Pleșa, un vânător de povești, așa cum el însuși își spune, cel care și-a făcut timp să stea trei zile cu mine, să ne cunoaștem. A avut răbdare să urmărească detaliile fiecăreia dintre zilele mele, să înțeleagă ce fac eu într-o zi normală, fără să-mi sugereze vreo desfășurare anume sau să facă vreo regie. Cred că privitorii au apreciat, mai degrabă, naturalețea și spontaneitatea acestui film. Eu îmi făceam treaba în atelier, ca în oricare zi, iar el și-a ales imaginile care i-au plăcut, fără să-mi ceară să le repet. A ieșit un film de șase minute, care se pare că a avut succes încă din primele săptămâni pe internet. În curând a fost preluat de National Geographic, mai întâi cu un teaser, iar apoi intergral. Noi nu avem televizor, așa că am aflat de la prieteni.
În casa dvs. de la Baia Sprie se spune povestea celui care făcea cele mai mari vase din lut din zona Maramureșului și apoi le da’ femeilor din sat, să adăpostească peste iarnă făina pentru mămăligă… Bunicul dvs., de la care ați învățat meșteșugul…
E nevoie de un sat ca să crești un copil, așa se spune. Am crescut în vremea binecuvântată în care satul era viu. Bunicii, vecinii, neamurile, toți erau aproape și noi, copiii, ne jucam în bătătură și pe uliță. Când ne era foame, primeam de la bătrâni câte o felie de pâine de casă cu untură și cu sare, o roșie din grădină în mână și porneam din nou la joacă. Aveam și noi muncile noastre, dar nu ni se păreau grele. Cum să-ți fie greu să mergi cu bivolii la păscut, să stai cu ei câteva ore, să-i aduci înapoi acasă cu burțile umflate și să primești laude de la tătuca. Știa cum să pună problema tătuca: știa să fie înțelept, dar era și conștient de vârsta mea. Odată l-am supărat foarte tare. Mi-am făcut „plumbi“- adică niște gloanțe de hârtie în formă de con – dintr-un caiet de clasa I, pe care el mi-l păstra cu grijă într-un dulap, să-l am pe când voi fi mare. Știu sigur că m-a certat, pentru că am citit pe un alt caiet din clasa I. Un caiet pe care el îl ținuse ascuns și care așa a scăpat din războiul copiilor înarmați cu țevi de berman (așa se numeau țevile de plastic prin care suflam plumbii de hârtie!). Am și acum caiete în care pe pagina din dreapta sunt liniuțele mele stângace și primele litere, iar pe verso sunt scrise vorbele tătucăi. Avea un scris frumos, de învățător, dar cel mai interesant este că el mi se adresa atunci ca eu să-l pot înțelege acum. A avut dragoste și ideea inspirată de a ajunge la mine peste decenii.
Am avut parte de tot ceea ce specialiștii numesc acum terapie: mișcare în aer curat, am crescut și am îngrijit animalele, am avut hrană sănătoasă și cu măsură, am avut siguranța familiei lărgite și a comunității. În satul nostru, dacă se întâmpla să-i moară cuiva vaca sau să-i ardă, Doamne ferește, casa, fiecare punea bani și-l ajutau să-și repare paguba. Se făcea și o clacă și nu-l lăsau până nu ajungea omul din nou în rând cu lumea. Nimeni nu rămânea în necazul care a dat peste el. Așa era mai peste tot în sate. Acum, în orașe, de multe ori nici nu știi numele vecinului, trăiești lângă el și nu stii ce necazuri are, neamurile le vezi numai când mai este o nuntă sau o înmormântare… E trist că ne-am înstrăinat, că ne-am izolat. Și pentru ce? De dragul copiilor zicem, să aibă ei ce n-am avut noi! De acord, dar nu cu prețul a ceea ce noi am avut. Îmi amintesc o povestioară în care un copil își aduna bănuții zilnici (noi nu aveam bănuți, dar nici nu ne lipseau), sperând că va putea cumpăra o oră din timpul tatălui său. Cumva, poate că ne-am gândi că timpul chiar înseamnă bani. Dar este o păcăleală. Nu, timpul nu înseamnă bani. La sfârșit, tătuca nu a dus cu el nici un ban, ci numai sufletul lui frumos. Iar timpul pentru asta este. Un răgaz lăsat pentru a obține sufletul frumos.
De altfel, cu amintirile din copilărie ați mers mai departe, și le-ați adus iarăși la viață în casa dvs. de pe deal, deja faimoasa Casă a Olarului…
Nu știam ce voi fi când voi fi mare, așa că o vreme am crezut că voi fi cojocar, ca tătuca, apoi pictor – ca tata, apoi ceramist, iar mai apoi am ajuns să îmi doresc doar să recuperez lumea copilăriei mele. M-am căsătorit la 24 de ani și în același an a venit și primul copil. Ce responsabilitate! Responsabilitatea e bună pentru un bărbat, dar nici să te apese prea tare nu e bine. Am muncit mult, poate prea mult, și am reușit să cumpărăm o căsucă în care doream să facem atelierul de ceramică. Până la urmă ne-a fost milă de casă să o folosim ca atelier și am construit lângă ea atelierul în care lucrez și acum. Lucram luni și luni întregi și apoi mergeam la expoziții și târguri în țară și în toată Europa. Eram la București odată, iar oamenii erau așa de încântați de lucrările mele din ceramică și eu le povesteam că sunt personaje din satul în care am crescut și ajungeam să le povestesc cum e pe la noi, iar ei, cei mai mulți, spuneau: “Pare așa, o lume de vis acolo, în Maramureș. Mi-ar plăcea să vin în vacanță”. De la promisiunea unei vacanțe, nu trecea mult până să nu-i ispitească să-mi încerce meșteșugul. Cred că atunci a încolțit visul de a găzdui oameni care ar vrea să iasă, fie și pentru câteva zile, din oraș și să intre într-un alt spațiu, în care timpul este pentru suflet. Ar trebui ca pe fiecare perete al casei să scriem câte un nume în cinstea celor care au apreciat lucrările mele când încă nu eram cunoscut. Cu banii lor am reușit să facem Casa Olarului. După ce am terminat cu amenajările, soția mea se ocupă cu bucurie de casa noastră de oaspeți, iar eu m-am intors la ceramică. Mă implic profund în fiecare lucrare pe care o fac, gândindu-mă că la sfârșit, când e gata, trebuie să i-o arăt lui Dumnezeu.
Se spune că Maramureșul este unul dintre ultimele locuri rămase în Europa unde arde încă focul viu. Cunoașteți poveștile locului. Care sunt tradițiile care s-au pierdut și care trăiesc încă?
Tradițiile mocnesc, chiar dacă peste jarul aprins s-a așternut un praf de cenușă. Femeile încă fac chisăliță în vase de lut după rețete vechi și își acresc zama cu ea, laptele încă se pune la prins în ulcele de lut. Încă se face troc în târg, de sărbători, țăranii încă se îmbracă în straie țesute din pânză de cânepă. În ceea ce mă privește, încerc să-mi trăiesc viața după rânduială. Încerc să nu mă las furat de sclipiciuri. Trebuie să recunosc că există un ghimpe care mă împunge în suflet: consumismul. Să nu uităm însă, că, dacă decidem să cumpărăm de la un țăran sau de la un fermier, îl ajutăm să-și țină copilul la școală, iar dacă alegem să cumpărăm de la un supermarket – îl ajutăm pe patron să își mai cumpere un iaht. Asta despre focul viu. Cât despre poveștile vechi, care tind să se piardă, am încercat să salvez cât mai multe dintre ele. De când mă știu am avut pasiunea de a păstra obiectele vechi, care cred eu că sunt parte din istorie. Mi-am început colecția cu niște obiecte găsite în podul unei case părăsite. Când m-au văzut că adun lucruri vechi, bătrânii au început să mi le aducă, cu speranța că astfel poate lucrurile lor vor ajunge la muzeu. Și au ajuns în casa noastră, unde au parte de admiratori ca la un muzeu. Am o lampă de la o mătușă din sat, din Tulghieș. Copiii ei au stricat casa veche de lut și voiau să construiască o casă mai mare. De fapt mai nouă, pentru că nu le mai plăcea casa de lut în care au crescut și voiau să-și lase amprenta și ei într-un fel pe Pământ, așa că au construit o casă nouă, din beton. Mătușa ținea lampa asta în brațe și umbla de colo-colo și nu știa unde s-o pună ca să o salveze. E o lampă care se agață în cui, în grindă. Pusă pe jos, nu stătea drept, iar sticla de lampă e subțire și rară. Dacă se sparge, nu știi când mai găsești alta. Umbla mătușa cu lampa în brațe și eu am întrebat-o: “Da’ ce faci, mătușe, cu lompa?” Răspunde unul din copii, sperând că va găsi în mine un aliat: “S-o arunce, că o venit corentu’.” Dar mătușa: “Lompa asta o fost cel mai de preț dar de nuntă. Și ni-o vederit atâția ani. Toți din sat să strângeau la noi în casă, că da lumină bună și la lumina ei am tors și am țăsut și s-o cunoscut feciorii cu fetele de s-o însurat și s-o măritat. Cum s-o arunc?”. Nu știu cum de am îndrăznit atunci și am zis: “Dă-mi-o mie, mătușe, că eu am o colecție și o să o pun să o vadă multă lume”. Și mi-a dat-o. Și eu m-am ținut de cuvânt.
Care este povestea lutului, așa cum ați învățat-o și ați înțeles-o dvs., și ce rost mai are ea în secolul vitezei, în imperiul maselor plastice?
Știi, este un verset în Biblie care zice „Du-te în casa olarului şi-acolo o să te fac s-auzi vocea Mea“. Pentru mine versetul ăsta a fost un text de căpătâi şi totdeauna m-am întrebat de ce Dumnezeu îl trimite pe Ieremia în casa olarului? Când sunt în atelier și modelez, îmi dau seama că și eu sunt numai un bulgăre de lut în mâna Marelui Olar. Căucul palmei lui Dumnezeu este cel mai sigur loc. Sunt lut care își așteaptă liniștit următoarea etapă: frământare, modelare, șlefuire, ardere… Nu știu în ce etapă se află vasul vieții mele, dar știu că, atâta vreme cât stau în atelierul Olarului, El se ocupă de mine. La fel fac și eu: mi-am propus să nu las nicio bucată de lut să iasă din atelier netransformată. Totuși, lutul trebuie să fie maleabil – nu poți modela un lut care nu este modelabil. Dumnezeu să ne ajute să ne lăsăm modelați! Dacă ești al lui Dumnezeu, cum e o vorbă pe la noi, când treci prin greutăți, le vezi ca pe niște unelte de modelare sau șlefuire și nu lasă Meșterul o presiune mai mare decât poate vasul suporta. Lutul e armonie, întreg. Și mă gândesc la diverse istorii contemporane de lipsă a echilibrului. Uite, divorțul, bunăoară. Știi, la noi în sat nu s-a pomenit să se despartă un bărbat de femeia lui. Am întrebat odată: “Ce îi leagă pe oameni să steie laolaltă până la 70-80 de ani?” “Apoi, dragu’ tătuchii, Bunul Dumnezău și mărsu’ la biserică. Am înțeles mai târziu ce voia să spună. Din păcate consumismul le influențează unora toată concepția despre viață și ajung să trateze și oamenii din viața lor la fel ca pe obiectele la care renunță destul de ușor. Dar nu-i târziu să ne vină mintea la cap și să ne întoarcem la Dumnezeu!
Și? Până la urmă oalele de lut pot fi coapte la microunde? V-am zărit într-o reclamă pentru un mare holding internațional… Care este povestea acestei colaborări și ce a implicat ea?
Se pare că filmul “Fascinația Meștesugului” a făcut înconjorul Pământului fără ca eu să-mi dau seama. Soția mea, care se ocupa de corespondență, nici nu a dat importanță primei solicitări, care oricum venea de la o companie de publicitate din Coreea de Sud. După o săptămână, acestia au revenit cu insistență: „chiar dorim neapărat să lucrăm cu dumneavoastră”. Abia atunci mi-a spus și mie și am rămas uimit, sincer să fiu. M-am prins în acest joc în care nu aveam nicio siguranță că e ceva real. Mă gândem chiar că ar putea fi o glumă bine ticluită de vreun prieten. Când a avut loc prima teleconferință, am aflat că ar fi interesați să merg în Coreea de Sud pentru un film. Angajaseră un student care „învățase” românește în facultate. Aveau un plan bine făcut și au programat cu grijă zilele de filmare. Am ajuns în Coreea după 14 ore de zbor. Mă aștepta o întreagă echipă. În general coreenii sunt perfecționiști, aveam să învăț asta, mai ales că toată ambianța era amprentată de grija lor pentru detalii. Chiar în prima dimineață de filmare au construit de la zero, în câteva ore, un atelier de olărit cu toate detaliile. Cred că erau în total cam 40 de oameni care munceau într-o armonie deplină. Fiecare responsabil de treaba lui. În primele zile, am făcut vasele care apar în filmări, într-un atelier de olărit din Seul. Ceramiștii care mi-au fost gazde au fost uimiți de tehnica dacică veche de olărit pe care o folosec eu. Pe platoul de filmare m-am cunoscut cu directoarea de imagine a întregului grup coreean, care era foarte interesată de România și pe care am invitat-o să ne viziteze. Cât despre oalele de lut… Sigur, mare mi-a fost și mie mirarea să fie posibil să obții 1000 grade Celsius într-un cuptor cu microunde, dar inginerii lor au conceput o capsulă din fibre ceramice care izolează foarte bine și în interiorul căreia au pus un vas pe care chiar l-au ars sub ochii mei.
Am avut, deci, ocazia să fac cunoscută arta mea în Coreea de Sud și am fost plătit bine pentru asta. Din punctul meu de vedere chiar foarte bine, mai ales că eu nu sunt un mare consumator. Găsesc că am câștigat banii ăștia mai ușor decât pe alții, așa că m-am sfătuit cu soția și am ajuns la concluzia să folosim o parte din ei pentru un proiect social. Vrem să facem în Baia Sprie un cuptor de lut pentru pâine. Să facem pâine de casă din grâu nemodificat genetic, pâine care se va coace la foc de lemn, iar cine va dori să aibă o pâine din asta va trebui să cumpere încă o pâine pentru o familie săracă. Credem că va uni comunitatea, va fi educativ pentru copii și va promova stilul de viață simplu și mâncarea curată.
Cea mai recentă pasiune?
Am început să adun case vechi: Tinerii simt nevoia să arate că sunt în stare de ceva și, pentru că nu au fost învățați să prețuiască tradiția, lemnul, obiectele moștenite din generație în generație, dărâmă casa veche și fac una nouă. Am început cu o casă construită din piatră și pământ, care avea nevoie de un acoperiș nou, am renovat-o și am remodelat-o puțin, adăugându-i și o baie, și o cameră în pod, și am umplut-o cu obiecte vechi. A urmat o casă de lut de prin 1870 – țărănească, joasă, cu grinzile de lemn, cu acoperișul ușor lăsat. Am făcut mici reparații și am zugrăvit-o. Aici mai avem de înlocuit podelele, dar cel mai important este că vara e răcoroasă și iarna e călduroasă, datorită pereților groși de pământ. E o plăcere să dormi în casa de lut. A treia casă e din lemn, împreună cu un meșter am demontat-o și am adus-o în grădina noastră de pe deal, unde are șansa să mai trăiască o vreme, măcar cât trăiesc eu. Dar cred că nici copiii mei nu le vor strica, pentru că îi învăț să la prețuiască. Le-am adunat în ultimii 10 ani și eu spun că le-am salvat.
