Nu-l cunoşteau. Sau voiau să-l denigreze. Carol I nu se considera „un Brâncoveanu al culturii române“, cum o va face mai târziu Carol al II-lea, nepotul său, căruia multe i s-ar putea reproşa în conducerea ţării, dar nu şi în atitudinea faţă de cultură. Dimpotrivă. Indiferent de faptul că prin susţinerea culturii a vrut să-şi creeze o imagine şi o platformă politică.
Unchiul său, Carol I, era mai puţin preocupat de tam-tam-ul din jurul gesturilor sale, dar nu mai puţin eficient. El a pus bazele Fundaţiei Universitare Carol I în mai 1891 şi, într-un palat construit de arhitectul Paul Gottereau, a înfiinţat Biblioteca Fundaţiei (în mai 1914 va fi inaugurată o nouă aripă a palatului, azi Biblioteca Centrală Universitară). A sprijinit ridicarea Muzeului de Istorie Naturală, inaugurat în 1906, a susţinut, sub forme diferite, Academia Română (căreia avea să-i şi lase prin testament 600.000 lei), a contribuit la mărirea continuă a bugetului Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Societăţii Regale Române de Geografie, al cărei preşedinte era, Regele Carol I i-a oferit o donaţie anuală în valoare de 1.000 lei. Ajutoare financiare a oferit, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, Teatrului Naţional din Bucureşti (5.000 de lei), Jockey-Club-ului, Cercului Militar, Operei, Ateneului Român sau Teatrului Italian (în 1881-1882). Subvenţii a acordat Regele pentru editarea „Etymologicum Magnum Romaniae“. Pe lista burselor figurează, cu 600 lei pe trimestrul ianuarie-aprilie 1896, Al. Tzigara Samurcaş; cu 1.200 lei, gravorul Gabriel Popescu; cu 4.000 lei, în 1902, fiii dnei Kremnitz. Mai găsim 100 de lei pe lună, între octombrie-aprilie, bursa unui student la Bruxelles; 600 de lei, în 1901, bursa pe trei luni a lui Ion Steriadi; 1.200 de lei, bursa acordată lui George Enescu în ianuarie-iunie 1902; 2.000 de lei, bursa anuală acordată pe doi ani de către Regina Elisabeta, ca urmare a unei solicitări (nu ni se spune din partea cui); 600 lei copiilor lui Ferdinand Ficher. Burse primesc, de asemenea, Gr.G. Duca, I.N. Popovici, Iustina Hancu, Camelia Cornescu, Victor Sterea, Anna Lange, Oprea Popa, I. Manolescu, tineri de diferite profesii şi specializări.
Își propusese, încă de la început, să fie un model social
Chiar dacă nu făcea mult caz de donaţiile sale, Carol voia totuşi ca lumea să ştie de ele. Pentru că, după tradiţia suveranilor Europei, regalitatea trebuia să iasă în faţă prin gesturile ei, să se implice în viaţa culturală, înfrumuseţarea localităţilor, educarea naţiunilor. În orice caz, mai cu seamă într-o ţară ca România, unde oamenii cu bani nu prea se îndemnau să-şi cheltuiască averea pe acte de cultură, el urma să fie un exemplu. Îşi propusese să fie un model social de la început. De aceea dăruia câte un ceas oamenilor cu care venea în contact. Ca să-i înveţe punctualitatea.
N-a reuşit să-i schimbe. Nu schimbi mentalităţi peste noapte. Dar a încercat. Imaginea de zgârcit era întărită la Carol de dorinţa lui de a şti întotdeauna ce se întâmpla cu banii, pe ce erau cheltuiţi. Chitanţele eliberate de diferiţi furnizori erau întocmite în cele mai mici detalii. Societatea românească nu era obişnuită cu reguli contabile. S-a obişnuit greu, odată cu modernizarea care a venit şi peste români. Pentru Carol, un ajutor preţios în opera de binefacere culturală era soţia sa. Ea susţinea cultura prin investiţii din „caseta“ proprie, prin achiziţionarea de lucrări de artă, prin burse acordate pentru studii în străinătate, prin Cenaclul de la Peleş. Pentru Elisabeta, viaţa era construită din artă şi fapte caritabile.
Trăia cu adevărat clipe de mare bucurie atunci când îl asculta pe Enescu, preferatul ei, sau când privea un tablou de Grigorescu, pe care-l cumpărase şi ca să-l încurajeze pe artist. „Era o minunată iniţiatoare şi femeia cea mai generoasă şi altruistă ce am întâlnit vreodată“, scria Principesa Maria despre Elisabeta. Pilda regală pe care o dau primii suverani ai României va fi urmată de moştenitorii lor, Ferdinand, Maria, Carol al II-lea. La un nivel şi mai întins, şi cu efecte şi mai vizibile. Să le acordăm Cezarilor ceea ce li se cuvine.
Fondatorul colecțiilor Coroanei României
Carol I se înscrie în categoria „colecţionismului aristocratic din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ce prelungeşte un fenomen existent în familiile regale şi nobiliare din veacurile anterioare“. El a făcut la noi ceea ce au făcut în Prusia Friederich al IV-lea, în Bavaria Ludwig al II-lea, în Anglia prinţul consort Albert de Saxa-Coburg, ori familiile aristocrate Metternich, Liechtenstein, Esterházy, Schönborn-Buchheim, Czernin sau Rothschild. Carol a fost contemporan cu iubitori de artă faimoşi: Richard Wallace, creatorul Muzeului Wallace; Henri-Eugène d’Aumale, fiul lui Louis-Philippe, fondatorul Muzeului Chantilly; Emilien, conte de Niewerkerke (o superbă expoziţie i-a fost închinată acestuia, în 2000, la Musée National du Chateau de Compiègne). El este fondatorul colecţiilor Coroanei României. Cea mai importantă este colecţia de „tablouri vechi“, constituită între anii 1869 și 1890 (colecţie ce a devenit baza Muzeului Naţional de Artă al României).
Familia de Sigmaringen, din care făcea parte, se distinge prin reprezentanţii săi colecţionari şi constructori de castele, cum ne spune Ruxanda Beldiman. Şi Karl Anton, şi Leopold, tatăl, respectiv fratele lui Carol, aveau colecţii de pictură, de arme, arte decorative, manuscrise, gravură, numismatică. În Castelul de la Sigmaringen, Karl Anton inaugurase un muzeu în 1867, în prezenţa lui Wilhelm I, regele Prusiei. Biblioteca de la Castelul Peleş este o dovadă peremptorie a preocupărilor artistice ale lui Carol I. În 1948, când a fost naţionalizat castelul, G. Oprescu a făcut un inventar al bibliotecii acestuia. Din 2.165 de volume, 1.500 proveneau din timpul lui Carol I. Marea majoritate a acestora erau de istoria artei şi arhitecturii, lucrări şi reviste de artă germane, franceze, italiene. Al. Tzigara-Samurcaş, în excelenta sa operă dedicată lui Carol I, ne spune că nu lipsea din biblioteca lui Carol I niciun tratat fundamental de istoria artei şi arhitecturii publicat între anii 1848 și 1900. Carol I era, aşadar, suficient de pregătit pentru a înzestra instituţia monarhiei române cu un patrimoniu artistic de valoare. Mai întâi unul de pictură, incluzând ceea ce s-a numit colecţia de „tablouri vechi“.
Pentru constituirea colecţiei, la recomandarea tatălui său, Carol va face apel la Felix Bamberg, doctor în filosofie, istorie şi estetică, autor al unor remarcabile studii de istorie a artei şi, în acelaşi timp, expert de artă, el însuşi colecţionar, diplomat al Prusiei şi apoi al Germaniei la Paris şi apoi la Genova, Messina şi Nisa, timp de aproape 30 de ani. Bamberg îl îndeamnă pe rege să participe la licitaţiile mai importante din Europa timpului, pentru cumpărarea de tablouri, şi îi vinde el însuşi mare parte din colecţia sa de Rafael, Tizian, Rubens, Cranach, Velasquez, Rembrandt.
Aşa se naşte, între anii 1869-1890, colecţia sa de tablouri vechi, în care intrau 89 de lucrări italiene, 50 flamande şi olandeze, 14 germane, 28 spaniole, 26 franceze şi una engleză. Constituită târziu, în comparaţie cu alte colecţii europene, colecţia lui Carol nu e lipsită de capodopere. Printre ele, opere semnate de El Greco, Zurbaran, Murillo, Velasquez, Rembrandt, Rubens, Tintoretto, Rafael, Van Dyck, Carpaccio, Clouet, Louis David, Tiepolo, Correggio… Primul catalog al colecţiei avea să-l redacteze, în 1898, Leo Bachelin, bibliotecar al regelui după stabilirea sa în 1889 în România. Bachelin studiase Literele la Berlin şi Strasbourg şi era profesor de latină, franceză şi germană (limbi pe care le predă şi în România). Într-o ediţie de lux, pusă de Carol I la dispoziţia marilor muzee europene, catalogul colecţiei va populariza valorile artistice adunate de rege.
Alături de originale, colecţia de pictură a lui Carol I cuprindea copii după mari maeştri. Ele au fost adunate în spiritul epocii pentru a imprima „un caracter fastuos reşedinţei regale“ şi arătau predilecţia regelui pentru subiecte cu caracter religios şi romantic. Erau şi copii executate de tineri artişti români aflaţi la studii în Europa cu burse din caseta regală (Otilia Oteteleşanu sau Gheorghe Bălănescu). Copiile erau executate iniţial în forme reduse, apoi trimise regelui, care făcea o selecţie în funcţie şi de locul stabilit pentru a fi expuse, şi abia după aceea erau realizate pe pânză, în ulei, reproducând în cele mai mici detalii originalul (până la pete sau degradări). Printre copii erau şi reproducerile strămoşilor, preluate de la castelul din Sigmaringen (1883-1886).
Pe lângă originale şi copii ale unor renumiţi pictori europeni, regele se înconjoară şi de imagini documentare din lumea valahă peste care domnea. Erau acuarelişti care îl însoţiseră pe Carol în vizitele sale prin ţară, printre care un loc aparte îl deţineau Amedeo Preziosi şi Carol Popp de Szathmári, amândoi aflaţi în slujba Curţii princiare. După modelul tatălui său, regele a creat la Peleş şi o colecţie de sticlărie artistică – piese germane, austriece, franceze, din cristal de Boemia sau englezesc, de Webb, piese din manufacturile de la Murano sau Meissen.
O colecţie preţioasă a suveranului era cea de arme, pentru el o colecţie de suflet. Reper i-au fost colecţiile din castelul de la Sigmaringen. Cele mai importante achiziţii de arme le va face între 1900-1910, adică în perioada în care arhitectul Karel Liman amenajează Marea Sală de arme de la Peleş cu piese probabil provenind din colecţii particulare austriece (cum presupune Ruxanda Beldiman, care studiază catalogul colecţiei de arme al lui Julius Scheurer, rămas în manuscris). Colecţia avea circa 4.000 de piese, iar cele mai multe erau la Peleş. În Marea Sală de arme erau 1.300. Erau apoi în Sala Mică, în Vechiul Tezaur şi în Sala Maură. Cele mai vechi erau din sec. al XV-lea (deci au şi valoare istorică). Piese germane, spaniole, franceze şi italiene. O altă colecţie era cea numismatică, al cărei fond principal era constituit din circa 200 de piese de provenienţă grecească şi romană, cărora li s-au alăturat piese rare de provenienţă munteană sau moldavă din secolul al XV-lea.
Pentru această colecţie regele va amenaja în aripa de nord-est un cabinet numismatic în miniatură, comandându-i sculptorului Martin Stohr un mobilier special. Tuturor acestora li se adăugau colecţii de tapiserii de Aubusson, Beauvais din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, de covoare de Bukhara, Mosul, Kirman, Şirvan.
Prin artă, a apropiat România de Europa
Colecţionarul Carol avea să participe cu colecţiile sale la expoziţii în ţară şi în străinătate: în 1873 la Expoziţia Internaţională de la Viena, în 1898 la Amsterdam, expoziţie dedicată lui Rembrandt, sau la expoziţia de la Hotel Herdan din Bucureşti… Prin aceste colecții de artă Carol I a apropiat şi mai mult România de Europa, ţelul propus de la începutul domniei sale. Încă o dată se dovedea a fi un rege providenţial. Adică regele de care românii aveau nevoie în acel moment al istoriei lor.
Domnitorul Carol I va fi şi unul dintre susţinătorii Societăţii „Transilvania“, evocat în februarie 1868 de Al. Papiu-Ilarian: „Vin acum la un factor de mare importanţă pentru societate. De când Carol I, cel mai liberal dintre principi, chemat de providenţă, s-a suit pe tronul României… un spirit binefăcător planează asupra întregii Românii, spirit generos, spirit român. Sub influenţa acestui spirit, nevăzut, dar potinte, s-a înfiinţat Societatea Transilvania“. Societatea fusese recunoscută prin decret domnesc la 8 decembrie 1858. Într-un an, „Transilvania“ ajunsese să dispună de un capital de 40.000 lei aur, pentru ca în 1914 să ajungă la 251.000 lei. Suma era capitalizată şi destinatã acordării de burse „junilor români de peste Carpaţi, fie din Transilvania sau Bucovina, fie din ţinutul Sătmarului ori Maramureşului, al Urbei Mari sau a Aradului, fie din Banat“.
Bursele erau pentru studii la universităţile din Occident, cu predilecție în Franţa şi Italia. „Scopul nostru este de a asigura încă şi mai mult vitalitatea acestor români (din Transilvania – n.n.), nu numai ajutând cultura lor, dar dând acestei culturi direcţiunea cea adevărat naţională, direcţiunea occidental-latină“, declara Al. Papiu-Ilarian. În fapt, burse vor fi acordate nu doar pentru Paris, Torino, ci şi pentru Viena, Praga, Budapesta, Anvers, München, Leipzig, Darmstadt, Breslau, Berlin, Cluj, Sibiu. Istoricul Cornel Sigmirean numără 105 tineri din componenţa Imperiului Habsburgic bursieri ai societăţii, mai târziu nume importante ale elitei transilvane: I. Lupaş, I. Haţieganu, I. Lapedatu, V. Babeş, Gh. Bogdan-Duică, I. Scurtu, O. Goga, A. Cotruş… Tinerii pregătiţi de „Transilvania“ se adăugau celor 1.211 pregătiţi de Academia Română (circa 5 milioane lei pentru burse), celor stipendiaţi direct de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii de la Bucureşti (în 1881 era un fond de 8.000 de lei destinat acestui scop, iar acest fond nu va înceta să crească).
Pe lângă acestea existau şi bursele susţinute de Ministerul de Externe de la Bucureşti, din fondul de protocol al acestuia, al căror număr nu poate fi deocamdată stabilit. De asemenea, amintim bursele acordate de societăţi precum „Junimea“ (bursier al acesteia a fost I. Slavici, de pildă) sau de Fundaţia „Grigore Brătianu“ (aşa îşi va face studiile Onisifor Ghibu).
A existat, e limpede, o strategie de durată a elitei conducătoare de atunci a românilor. Cum avea să declare prof. Emil Antonescu la banchetul „Astrei“ din 1905: „Sufletul nu are graniţe. Durerea dumneavoastră este şi durerea noastră. Sufletul dumneavoastră este şi sufletul nostru“. Sau Al. Papiu-
tIlarian: „Voim să cucerim Transilvania, dar nu cu tunul, ci cu puterea ştiinţei, cu armele culturii“.
Iar cultura, aceea mare, performantă, este dată de individualităţi. Şi ele, individualităţile, sunt talentele pregătite de o elită responsabilă.