În 3 februarie 2009, preşedintele Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, Rosalyn Higgins, citea decizia prin care României i se acordau 79,34% din zona aflată în dispută cu Ucraina, ceea ce înseamnau 9.700 km pătraţi de platou continental şi zonă economică exclusive, în urma unui proces dintre România şi Ucraina pentru delimitarea platoului continental al Mării Negre.
Cu o zi înainte, pe 2 februarie 2009, agentul României la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, Bogdan Aurescu deschidea, conform practicii Curţii, pledoariile României în procesul împotriva Ucrainei pentru delimitarea spaţiilor maritime din Marea Neagră.
Scopul procesului de la Haga, spunea atunci Bogdan Aurescu în discursul său de introducere, era trasarea unei linii de delimitare care să stabilească suprafaţa de platou continental şi zonă economică exclusivă ale României şi, respectiv, ale Ucrainei în Marea Neagră, în zona unde pretenţiile celor două state la platou continental şi zonă economică exclusivă erau concurente.
Pledoariile României au fost susţinute acum zece ani de Bogdan Aurescu, Agentul României pentru CIJ, Alain Pellet, expert internaţional care a reprezentat România pe tema „Jurisdicţia şi dreptul aplicabil”, Cosmin Dinescu, co-agentul României pentru CIJ, care a descris „Contextul geografic al zonei delimitării” şi James Crawford, reprezentant al României, pe tema „Coastele şi zona relevante pentru delimitare”.
Cuantificabil, decizia a însemnat şi înseamnă accesul României la resursele acestor spaţii.
Într-un alt registru, a fost rezolvarea definitivă a unei dispute politice complicate, care s-a întins peste 40 de ani şi care nu poate fi afectată de faptul că ocuparea ilegală a Crimeei a dus la un control de facto al Federaţiei Ruse asupra unei părţi a acestor spaţii.
Privind bilateral, această victorie prin drept şi diplomaţie a făcut ca relaţiile româno-ucrainene să fie mai puţin aspre, recursul la Curtea Internaţională de Justiţie arătând şi o cale-exemplu de soluţionare “fâră sânge” a unui diferend în regiunea Mării Negre, care este departe de a fi de un albastru calm şi limpede, notează Mediafax.
Pentru cunoscătorii mecanismelor, a fost o rezolvare cu marca “incontenstabil”: cea de-a o suta Hotărâre a Curţii Mondiale, organul principal jurisdicţional al ONU, a fost adoptată cu unanimitate, în premieră în istoria Curţii Internaţionale de Justiţie fără opinii separate sau declaraţii divergente ale judecătorilor, ceea ce indică soliditatea soluţiei (chiar şi judecătorul ad-hoc desemnat de Ucraina a votat în favoarea soluţiei care a dat României 80% din zona disputată).
În materie de delimitări, a fost ceva foarte bun pentru România, reprezentând un maxim din ce se putea obţine, privind comparativ la alte asemenea speţe şi ceva mult mai bun decât s-ar fi putut câştiga prin negociere politico-diplomatică bilaterală.
Cu semnificaţii profunde, momentul de acum zece ani arată că, pentru un stat de talia României, dreptul intenaţional este “ energizantul” acţiunii de politică externă atunci când vrei să atingi obiectivele de interes naţional. Respectul pentru dreptul internaţional nu se pune în discuţie şi este parte obligatorie a politicii externe şi acţiunii diplomatice.
A fost, nu în ultimul rând o victorie a oamenilor şi a unei echipe: diplomaţi jurişti şi specialişti în domenii conexe, un succes conjugat al diplomaţiei, dreptului internaţional, a şcolii române de Drept internaţional, toate în folosul şi pentru prestigiul României.
În sine, Hotărârea din 3 februarie 2009 a rămas şi este de referinţă pentru delimitările maritime ulterioare fiind citată repetat în jurisprudenţa CIJ şi a altor instanţe internaţionale, precum şi în doctrina dreptului internaţional în materie.
Într-o vreme a falselor modele şi a sărăciei dureroase de proiecte reale, care să adune oamenii pentru cauze naţionale bune şi onorabile, momentul de acum zece a arătat cum prin consens ne putem apăra interesele fără timiditate, cu aplomb şi fără să alergăm pentru locul doi.
