Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Vor fi românii din Ucraina în atenția Sfântului Sinod?

Din 1992, Ucraina este măcinată nu doar de corupție și sărăcie, ci și de o schismă bisericească.

Share

Ștefan Cervenschi 0 comentarii

Actualizat: 19.02.2019 - 14:37

Credincioșii creștin ortodocși, majoritari în Ucraina, s-au împărțit în trei biserici diferite. Anul acesta, Patriarhia de Constantinopol a încercat să soluționeze schisma, unificând două dintre cele trei biserici, însă nu a reușit să o convingă pe a treia, dependentă de Patriarhia Moscovei, să se alăture, pentru a forma o singură biserică a Ucrainei. Pentru unii ucraineni decizia Patriarhului Ecumenic Bartolomeu a adus mare bucurie, pentru alții – mare durere, iar pentru românii din Ucraina poate să fie începutul sfârșitului. De aceea, înainte de Sinodul BOR din 21 februarie, întrebarea pe care și-o pun toți cei care cunosc realitățile este cea din titlu.

 

Când pierzi scaunul de Patriarh al Moscovei, înființezi unul la Kiev

Povestea schismei începe banal: în 1990 moare Patriarhul Pimen al Bisericii Ortodoxe Ruse, iar al doilea om în Patriarhia Moscovei, mitropolitul Filaret al Kievului, candidează pentru scaunul de patriarh. Sinodul rus îl alege însă pe Alexei, care venea din Estonia. Filaret se întoarce la Kiev și, peste doi ani, își spune că drumul bisericii din Ucraina este altul decât cel spre Moscova. Pe care el mersese când a dorit să devină patriarh al Bisericii Ruse. Ca în fabula cu vulpea care nu ajunge la struguri, Filaret devine conducătorul unei părți a episcopilor din Ucraina, care se rup de Biserica Rusă, la al cărei scaun de întâistătător candidase fără succes.

Inițiativa bisericească a căzut pe un teren etnic fertil: ura dintre ucraineni și ruși. O ură care este greu de înțeles pentru cineva din afara acestor două popoare care în vechime au fost unul singur. O ură ce a fost alimentată de foametea provocată în Ucraina de către Stalin în anii ’30, în care au murit trei milioane de ucraineni. Dar și de numărul mare de ucraineni colaboratori cu armata nazistă care a invadat URSS în al Doilea Război Mondial. O ură atât de mare încât, în vremea URSS, închiși de puterea comunistă în lagărele Gulagului, deținuții politici ucraineni se omorau cu deținuții politici
ruși. Ca să ne dăm seama cât de greu este să înțelegem aceasta, să spunem că, de exemplu, conflictul de sute de ani dintre români și maghiari în Transilvania nu a dus la niciun act de violență între deținuții politici români și deținuții politici maghiari din închisorile comuniste.

După divizarea din 1992 au urmat diferite scindări și conflicte între cei care s-au rupt de Moscova, unele ducând chiar la crime, dar până la urmă au rezultat două biserici schismatice, numite Biserica Ortodoxă Autocefală a Ucrainei și, respectiv, Biserica Ortodoxă a Ucrainei – Patriarhia Kievului. În popor, ambelor li se spunea „autocefale“, adică independente, diferențiindu-le de „canonici“, adică cei rămași acolo unde erau în 1992, numiți Biserica Ortodoxă din Ucraina – Patriarhia Moscovei.

Pentru schisma pe care au făcut-o, capii autocefalilor au fost caterisiți și apoi anatematizați de canonici, din rândul cărora veneau, iar celelalte biserici ortodoxe din lume au recunoscut ca justă decizia împotriva lor. Ultima dată când a fost confirmată această decizie a fost în 2016.

Asta până anul trecut, când Patriarhia de Constantinopol a anulat caterisirile și anatemele, a unificat cele două biserici autocefale, pe care le-a pus sub jurisdicția ei și le-a dat un Tomos de recunoaștere a unei autocefalii limitate, cu promisiunea tacită că în viitor vor fi complet independenți și vor avea patriarh. Până atunci, conducător al noii biserici autocefale este mitropolitul Epifanie, care a trăit printre români la Storojineț, dar îi iubește la fel de mult ca Filaret, al cărui secretar a fost.

 

De ce au rămas românii din Ucraina în biserica Moscovei?

În Ucraina sunt mai bine de 100 de preoți români, care păstoresc circa 500.000 de români din regiunile Cernăuți, Transcarpatia și Odesa. Când unii dintre episcopii ucraineni au făcut o biserică separată de Moscova, niciun preot român nu a mers cu ei. Și asta până în ziua de astăzi.

Acest lucru pare de mirare, știind câte au avut de suferit românii de la ruși în timpul țarismului și apoi de la comuniștii sovietici. Explicația este simplă: rău cu rușii, dar și mai rău cu ucrainenii.

Pe când țineau de URSS, românii au fost deportați, li s-au confiscat proprietățile ca în orice stat comunist, preoții au fost prigoniți pentru credință, intelectualii au fost nevoiți să fugă ca să nu moară în Siberia. Dar sovieticii nu s-au atins de limba română! Acolo unde erau biserici deschise se slujea în limba română. Acolo unde erau sate românești era și școală în limba română.

Ce a urmat pentru români atunci când URSS s-a destrămat și Ucraina a dobândit independența? O asuprire națională mai mare. Tânărul stat își afirma identitatea și încerca să se coaguleze pe baza coalizării în fața unui dușman extern, care erau… românii. Pe vremea când încă nu izbucnise conflictul din Donbas, nu rușii, ci românii și România erau înfierați în media ucraineană ca principalii dușmani ai noului stat. România, care ar fi stat cu ochii ațintiți asupra nordului Bucovinei, cu armele pregătite să ocupe cea mai mică regiune a Ucrainei. România, care a semnat fără nicio negociere Tratatul cu Ucraina în 1997 și îl reînnoiește periodic fără să sufle o vorbă despre drama deznaționalizării românilor de acolo.

Ca dovadă, dintre cele 93 de școli cu predare în limba română care existau în 1991 în regiunea Cernăuți, azi au mai rămas doar 57, iar dintre cele 18 școli din regiunea Odesa, azi mai sunt doar două!

Când a apărut schisma, preoții români au fost invitați să se alăture autocefalilor. Preoții au întrebat: Vom fi lăsați să slujim în limba română în continuare? Răspunsul nu a fost un „niet“ rusesc, ci un răspicat „ni“ ucrainean. Nici gând de limba română în bisericile românești, în viziunea autocefalilor. Răspuns valabil până în ianuarie 2018, când un episcop a promis că, dacă românii vor cere, se va discuta și probabil că se va accepta – ca și cum nici usturoiul negării dreptului de a sluji în română nu l-au mâncat autocefalii, nici gura nu le miroase de aproape 30 de ani.

Și așa, din două rele, preoții români au ales răul cel mai mic: să rămână cu Moscova. Când a venit la Cernăuți primul episcop desemnat de autocefali, preoții români l-au așteptat pe podul de intrare în oraș, podul peste Prut, și i-au întors cu mâinile mașina în direcția opusă. Ei sunt cei care au amânat o perioadă apariția autocefalilor în regiunea Cernăuți.

Până la urmă, autocefalii tot au venit și, ca peste tot, au beneficiat din plin de sprijinul statului: au școli teologice la Cernăuți, iar biserica de la Universitatea din Cernăuți le-a fost dată lor. Trebuie amintit faptul că biserica și întreg sediul Universității sunt făcute de români, care l-au construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca sediu al Mitropoliei de Cernăuți. Această lucrare de excepție, o capodoperă de arhitectură ce dăinuie și astăzi, a fost realizată cu bani românești, în speță cu banii Fondului Bisericesc al Bucovinei, adică ai proprietăților mănăstirilor bucovinene.

 

Statul român i-a abandonat pe românii din Ucraina. Măcar Biserica să nu-i abandoneze

Românii din Ucraina sunt paria românilor din afara granițelor României și ei știu asta. Chiar dacă statul român nu face prea multe pentru ei, măcar despre românii din diaspora se vorbește, la fel și despre cei din Basarabia. Chiar și românii din Valea Timocului apar pe agenda convorbirilor cu Serbia. Dar cei din Ucraina au parte de câteva articole în presă când mai închid câteva școli românești și cam atât.

Nepăsarea statului a făcut ca românii din România să nu aibă cunoștințe elementare despre românii din regiunea Cernăuți, iar despre cei din regiunile Transcarpatia și Odesa majoritatea nici măcar nu cunosc faptul că acești români există. Ce mai spun, nu unui om obișnuit, ci unui intelectual numele bucovinenilor Eudoxiu Hurmuzachi – „eliberatorul Bucovinei“, Ion Grămadă – „eroul Bucovinei“, Iancu Flondor – artizan al Unirii Bucovinei, Ioan Mihaly de Apșa – cercetătorul „Diplomelor maramureșene“, care arată vechimea românilor în Maramureș, Ilie Motrescu – poetul ucis de KGB în 1969?

Nepăsarea statului face ca unul dintre cele mai murdare venituri legale pe care le încasează statul român să fie din dobândirea cetățeniei de către românii din Ucraina și cei din Republica Moldova.

Nepăsarea statului face să nu existe curse de avion sau de tren din România spre Cernăuți, face ca în ultimii ani să fie închise mai mult de 10 puncte de trecere a frontierei care funcționau în regim de mic trafic de frontieră. Singurul lucru care funcționează bine la graniță este traficul cu țigări.

Orice român din Cernăuți știe că nu există în capitala regiunii nicio grădiniță în limba română, știe că statul român a fost silit să nu înființeze un Institut Cultural Român la Cernăuți prin tertipuri de genul: cumpără un teren, dar nu vei primi autorizație pentru Institut, pentru că pe sub el trec cabluri de interes național.

România a fost subordonată intereselor euroatlantice din Ucraina, abandonându-și fiii.

 

Speranța românilor din Ucraina este Biserica

Paradoxal, în plină libertate a cuvântului și de mișcare, în momentul în care România este membră a UE și a NATO, iar Ucraina aspiră să intre în aceste organisme, în epoca în care România deține Președinția Consiliului Uniunii Europene, România pare legată la mâini în ceea ce-i privește pe românii din Ucraina.

Iarăși, explicația există. Din 1997 și până în prezent, statul român consideră că poate și trebuie să facă un „sacrificiu istoric“ (președintele Emil Constantinescu, 1997), să-i sacrifice pe românii din Ucraina pe criterii cantitative: în Ucraina sunt doar 500.000 de români, față de 20.000.000 în țară. Același sacrificiu l-a făcut în iunie 1940, când a cedat Basarabia, nordul Bucovinei și Ţinutul Herța în fața ultimatumului sovietic.

Statul român s-a ascuns în spatele Tratatului cu Ucraina, semnat pentru intrarea în NATO și UE, și al obtuzității părții ucrainene.

Dar românii din Ucraina au un testament scris. Este testamentul politic al boierului bucovinean Doxachi Hurmuzachi, publicat în „Telegraful Român“ de la Sibiu în 1857:

„Să nu uitați că aveți de îndeplinit trei datorii mari și sfinte, pentru care aveți a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor și a urmașilor voștri. Aceste trei datorii sunt: patria, limba și biserica.

Românească este țara aceasta în care trăim, câștigată și păstrată cu sângele străbunilor noștri și înzestrată cu drepturi românești, care n-au putut să apună, pentru că sunt o proprietate nepieritoare a ei. Limba română, sufletul naționalității noastre, pe care ne-au păstrat-o străbunii noștri în timpii barbariei chiar cu răpunerea vieții, a fost totdeauna și este adevărata limbă a acestei țări, niciun drept nu s-a aflat în putere ca s-o desființeze. Biserica țării noastre este Biserica Ortodoxă, odorul cel mai scump al sufletelor noastre.“

Abandonați de stat, românii din Ucraina își pun speranța în Biserică pentru că știu că – sub diverse ocupații străine, otomană, austriacă, sovietică – Biserica a fost cea prin care și-au salvat ființa națională, prin credință și limbă. Dacă și BOR va uita de românii din Ucraina, așa cum a uitat statul, atunci sub ochii generației de azi românii din Ucraina vor dispărea, prin deznaționalizare.

 

Recunoașterea acum a autocefalilor înseamnă sfârșitul identității românești în Ucraina

Primul principiu în medicină este ca, atunci când vrei să tratezi ceva, să nu faci rău. Chiar dacă nu știu ce anume ar dori, concret, să facă Biserica pentru a le salva identitatea națională, românii din Ucraina știu ce nu vor să facă Sinodul BOR.

Dacă Sinodul BOR va recunoaște biserica autocefală, prima consecință va fi că preoții români din Ucraina nu vor mai putea sluji împreună cu preoți din BOR. Această interdicție a fost hotărâtă de Patriarhia Moscovei pentru oricine va recunoaște noua biserică din Ucraina și ea se aplică deja în cazul mănăstirilor din Athos, care sunt în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.

A doua consecință a recunoașterii ar fi pierderea încrederii în Patriarhia Română. Ucraina se află în plină campanie electorală, turul 2 al alegerilor prezidențiale fiind programat pe 21 aprilie. Președintele în funcție, Petro Poroșenko, se luptă pe toate fronturile să obțină un al doilea mandat, deși în primul mandat nu a reușit să-și îndeplinească principala promisiune din campania din 2014, că va opri războiul din Donbas, și, în plus, a pierdut Crimeea. Sloganul său din ultimii ani este „Limba, Biserica și Armata“, adică impunerea limbii ucrainene minorităților etnice, unificarea autocefalilor și eliminarea Bisericii dependente de Patriarhia Rusă și întărirea armatei. După acordarea Tomosului de autocefalie de către Patriarhia Ecumenică, panourile publicitare cu el și cu Mitropolitul Epifanie au împânzit Ucraina. În același timp, a participat cu Mitropolitul Epifanie la numeroase prezentări publice ale Tomosului. Dacă Mitropolitul Epifanie îi e dator lui Poroșenko și îi face campanie, cu ce și de ce ar fi dator Sinodul BOR lui Poroșenko pentru a-i face campanie?

Președintele Poroșenko este un om care își cunoaște scopurile. Dar printre scopurile lui nu se numără binele românilor, a căror limbă o știe, dar o alungă din școli. Este un bun diplomat sau un om alunecos, depinde cum vrei să-l privești: s-a împărtășit și la greco-catolici, și la autocefali. A mers des la Mănăstirea Poceaev, dar acum trimite administrația de stat să o șicaneze; se luptă cu Rusia, dar are mare parte din afacerea Roshen în Rusia; este un om pe care Occidentul îl folosește în conflictul cu Rusia fără a-i chestiona corupția și metodele totalitare de acțiune. Din diplomație sau interes, el putea să curteze măcar cu o promisiune minoritatea română din Ucraina, dar nu a făcut-o. E prea evident că o folosește pe post de inamic de serviciu, de care el păzește Ucraina. Așa că românii nu îl vor vota.

În plus, ce fel de ortodoxie ar mărturisi Sinodul BOR când sunt cunoscute violențele și minciunile pe care autocefalii le folosesc pentru a-și lua biserici de la canonici?

A treia consecință a recunoașterii este dezbinarea minorității românești. Asociațiile culturale românești din Ucraina sunt dezbinate, extrem de puținii oameni politici români sunt irelevanți din punct de vedere al apărării identității românești, singura care este unită este Biserica. Faptul că niciun preot român nu a trecut la biserica autocefală a dat o forță extraordinară românilor din Ucraina de a rămâne uniți. Dacă Sinodul BOR va intra în legătură cu biserica autocefală, această unitate va fi distrusă rapid, căci unii preoți se vor ghida după Sinodul BOR și vor trece la autocefali, dar cei mai mulți vor rămâne la canonici și vor acuza Sinodul BOR că a trădat interesele naționale, dar și adevărul de credință.

 

Ce va face Sinodul BOR?

La cele de mai sus ar mai fi un post scriptum de adăugat, care pe viitor ar putea să devină începutul unui nou capitol pentru românii din Ucraina. O consecință a Tratatului cu Ucraina este că nimeni nu se întreabă cât de canonică este Biserica Rusă canonică în teritoriile ocupate în 1940 și 1944 în urma pactului Ribbentrop-Molotov. Atunci, tancurile sovietice care au invadat nordul Bucovinei, Ţinutul Herța și Basarabia au adus și Patriarhia Moscovei aici, în locul BOR.

După destrămarea URSS, statul român și BOR fiind absenți din peisaj, meciul jurisdicțiilor s-a jucat între ruși și ucraineni.

Atunci când statul ucrainean îi trimitea în mod special pe tinerii români să lupte în conflictul ucraineano-rus din Donbas, mamele și soțiile lor au blocat drumurile în Cernăuți: de ce să moară românii într-o luptă pe care nu au provocat-o și în care nicio tabără nu urmărea binele lor? Este evident că nu Sinodul BOR îi va împăca pe ruși și ucraineni, însă el poate să îi apere acum pe românii aflați între cele două tabere bisericești. Iar pentru cei care se tem că aceasta îi va deranja pe unii sau pe alții este valabilă mustrarea pe care țăranca Anița Nandriș o adresează fratelui ei, profesor universitar, care se temea să treacă peste graniță, în România, manuscrisul cărții „20 de ani în Siberia“, mărturie extraordinară pe care Anița avusese curajul să o scrie despre cele două decenii cât fusese deportată de sovietici.

Sperăm ca Sinodul BOR să își amintească pilda cu păstorul cel bun care, atunci când i se pierde o oaie din turma de 100 de oi, se duce după ea.

Românii din Ucraina trebuie să simtă grija vlădicilor noștri, iar atitudinea acestora poate să le insufle nădejdea că nu sunt uitați.   

Comentarii

loading...