Unul dintre cel mai puţin cunoscute monumente istorice din România este cetatea Ladislau, din judeţul Caraş-Severin. Este vorba de o fortificaţie care a avut, în secolul al XV-lea, un rol strategic major, dar care, după formarea Paşalâcului de Timişoara, şi-a pierdut cu totul importanţa. Azi, ruinele cetăţii se află pe teritoriul administrativ al comunei Coronini, numită astfel după guvernatorul austriac al Banatului, din perioada 1849 – 1859.
Cetate de secol XIV
Dovezile arheologice arată că cetatea Ladislau a fost ridicată în secolul al XIV-lea, o dată cu apariţia pericolului turcesc pe Dunăre. Însă prima atestare documentară este din anul 1427. În acel an, împăratul romano-german Sigismund de Luxemburg, care era şi rege al Ungariei, Croaţiei şi Boemiei, a încheiat un tratat cu despotul Serbiei, George Brancovici, prin care ultimul îi ceda lui Sigismund cetatea Golubac, de pe malul sârbesc al Dunării. Însă împăratul romano-german nu a reuşit să intre în posesia acestei cetăţi, pentru că guvernatorul ei a preferat să i se închine sultanului otoman Murad decât să accepte stăpânirea ungurilor. În aceste condiţii, pentru a preîntâmpina o invazie turcească în Banat, Sigismunde Luxemburg a decis să întărească cetatea Ladislau. Ea era pusă sub protecţia Sfântului Ladislau al Ungariei şi a fost încredinţată, până în anul 1435, apărării cavalerilor teutoni, unul dintre cele mai redutabile ordine militare creştine. Din anul 1435, apărarea cetăţii a fost preluată de cavalerii români din Banatul de Caransebeş, vasalii lui Iancu de Hunedoara. După bătălia de la Belgrad, în care Iancu de Hunedoara a reuşit să respingă, în 1456, invazia otomană, condusă de sultanul Mahomed, cuceritorul Constinopolelui, dar în care marele comandant creştin şi-a găsit moartea, pentru că s-a contaminat de ciumă, cetatea Ladislau au fost preluată de militarii hunedoreni, cei mai fideli vasali ai lui Iancu de Hunedoara şi ai fiului acestuia, regele Ungariei, Matia Corvin. În perioada tulbure care a urmat morţii lui Iancu de Hunedoara, cetatea Ladislau a devenit unul dintre punctele de rezistenţă ale Corvineştilor atraşi în vâltoarea războiului civil care a cuprins regatul maghiar, dar şi o verigă importantă din lanţul de apărare a liniei Dunării împotriva turcilor. Rolul militar al cetăţii s-a încheiat după dezastrul de la Mohacs, în urma căreia Ungaria a fost zdrobită de Imperiul Otoman. Cetatea a fost cucerită şi distrusă în anul 1526. Teritoriul ei a fost inclus în Paşalâcul de Timişoara, iar zona a devenit cunoscută sub numele de Alibeg. Zona a recăpătat o importanţă strategică după eliberarea Banatului de către armata austriacă, atunci când frontiera dintre lumea creştină şi cea musulmană a fost restabilită pe Dunăre. Însă, pentru că evoluţia armelor de foc făcuse inutilă reconstruirea vechii fortificaţii, acolo a fost instalat doar un post de pază.
O arhitectură neobişnuită
Ruinele cetăţii Ladislau trădează o arhitectură neobişnuită, prin intermediul căreia cavalerii teutoni, mari meşteri în întărirea cetăţilor, au dorit să valorifice avantajele naturale oferite de configuraţia terenului. Astfel, cetatea se compunea din două incinte. Cea exterioară avea forma unei elipse. Cea mai vulnerabilă latură, cea dinspre nord, era protejată de un şanţ cu lăţimea de nouă metri, care putea fi inundat cu apele Dunării. Peste acest şanţ era un pod mobil. Incinta interioară are formă triunghiulară. În extremitatea estică se afla un donjon de formă circulară. În partea sudică se afla poarta de acces în această incintă, precum şi palatul guvernatorului. Cel mai cunoscut comandant al cetăţii a fost Eberhard Saxonul, atestat în 1433, care era unul dintre cavalerii teutoni. Ruinele cetăţii Ladislau au fost lăsate în paragină, în timp ce ruinele cetăţii gemene de pe malul sârbesc, Golubac, au foost reconstruite în timpul lui Tito şi a devenit o adevărată atracţie turistică.
Satul generalului Coronini
Satul în care se află cetatea a purtat mai multe nume. Dacă numele otoman, Alibeg, a fost purtat doar în timpul paşalâcului de Timişoara, ulterior, aşezarea a fost redenumită Pescari, după îndeletnicirea pe care o practicau cei mai mulţi dintre locuitori. Acum, localitatea a primit numele de Coronini, după numele guvernatorului Banatului, contele Johann Baptist Coronini – Cronberg. Acesta s-a distins în timpul Revoluţiei de la 1848 – 1849. Deşi era de origine italiană, el a luptat împotriva armatei revoluţionare italiene, căreia i-a închis pasurile montane din Tirolul de Sud. Din anul 1849, el a primit comanda militară a Croaţiei şi Sloveniei, apoi a devenit, până în anul 1859, guvernator al Banatului. În anul 1854, el a ocupat Valahia, în contextul Războiului Crimeii. Ocupaţia a durat până în anul 1856. În perioada 1860 – 1861, generalul Coronini a devenit ban al Croaţiei, iar în perioada 1861 – 1865, el a devenit comandant militar al Ungariei, până când s-a pensionat. Generalul Coronini, ulterior înaintat la rangul de feldmareşal, s-a remarcat prin capacitatea sa administrativă şi s-a implicat în reconstrucţie Banatului, de aceea s-a bucurat de o reputaţie excelentă în rândul localnicilor.
