Explozia de la Maternitatea Giuleşti unde au murit patru bebeluşi, iar soarta altor şapte e incertă este cel mai grav accident înregistrat într-un spital din România din ultimele decenii, un alt exemplu că problemele din sănătate nu sunt o prioritate, ci primesc doar rezolvări cârpite, de moment, potrivit Mediafax.
Pare aproape incredibil ceea ce se poate întâmpla în spitalele din România. Un copil este ars într-un incubator unde a fost uitat de o asistentă, iar cazul a şocat la acel moment.
Explozia de la Maternitatea Giuleşti, produsă luni seară, a fost însă fitilul care a aruncat în aer un sistem muribund financiar, dar care a dat exemplu de solidaritate, dincolo de problemele existente.
Informaţiile legate de cauza producerii acestui incident sunt încă în faza de ipoteze. Cea mai probabilă ar fi aceea că ar fi fost un scurtciruit, probabil de la o improvizaţie de alimentare a aerului condiţionat, respectiv de la neizolarea a două fire, după cum susţin surse judiciare.
Până la aflarea exactă a împrejurărilor în care s-a produs tragedia, bilanţul este acesta: patru bebeluşi au murit, iar şapte sunt în stare foarte gravă, soarta lor depinzând de şansă.
Cine poate alina drama părintelui căruia i-a murit copilul în spital? Cine este cel care a autorizat o instalaţie improvizată sau cel care a acceptat să facă o astfel de lucrare în cazul în care ipoteza exsistenţei acesteia ar fi adevarată?
Cum de se poate ajunge în astfel de situaţii?
Acestea sunt întrebări care pot curge sub diferite forme şi care pot da naştere la alte întrebări. Toate răspunsurile ar putea fi concentrate în jurul unui singur motiv: starea jalnică a sistemului sanitar, fundamentată pe „marile reforme care au la bază doar reducerea cheltuililor, fără să se ţină cont de urmări”. Acesta este de mulţi ani doar un subiect de presă. Guvernul este de neclintit în decizii, singurul său ţel fiind reduceri şi disponibilizări.
Reducerea cheltuielilor, disponibilizarea personalului, economii la bugetul de stat, diminarea salariilor, toate acestea ca să raportăm la FMI că ne-am făcut treaba. Fondul nu cere însă blocarea posturilor nici în spitalele din Franţa, nici din Marea Britanie, pentru că politica de personal o fac autorităţile din ţările respective. Guvernul român înţelege însă altfel condiţiile impuse de FMI şi atunci se ajunge la situaţia cruntă în care statul, înloc să fie preocupat de susţinerea sistemului sanitar, se „îngrijeşte” doar de decapitarea lui.
În acest context, fiecare este nevoit să se cârpească aşa cum poate.
De mai mulţi ani, posturile în sănătate sunt blocate, fără ca Guvernul să să teamă de faptul că un asistent medical trebuie să îngrijească pe tură zeci de bebeluşi sau o sută de oameni cu probleme mintale grave.
Faptul că pentru sănătate nu sunt bani la buget explică dispreţul cu care este tratat sistemul sanitar. Mii de medici şi asistenţi pleacă în alte ţări unde sunt trataţi omeneşte şi unde au condiţii de muncă civilizate.
În România rămâne doar un mănunchi de oameni care încearcă să facă faţă nevoilor. Nu reuşesc pentru că nu au niciun stimulent. Merg la serviciu şi fac şi ei cât pot. Adică improvizaţii. Dacă improvizaţiile duc la moartea unor bebeluşi va trebui să cadă un cap, poate două, dar aceste măsuri nu vor rezolva fondul problemei.
Scandalul mediatic se va stinge aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată, fără rezolvarea problemelor de fond: problemele umane şi materiale.
Se pare că în România este nevoie să moară oameni pentru a fi luate măsuri. Iar măsurile durează trei zile, ca şi minunile.
Apoi, viaţa reintră în normal. Cu lipsuri, promisiuni, sancţiuni. Fără efect pe termen lung, pentru că avem alte angajamente, alte priorităţi, alte interese. Cele în care sănătatea nu este o prioritate. Este la capitolul şi altele….
