Eşecul negocierilor de miercuri seară de la Paris dintre ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov, şi secretarul american de stat, John Kerry, care nu a reuşit să-l convingă pe primul să aibă o întâlnire cu reprezentanţii actualei puteri de la Kiev, semnalează faptul că Rusia păstrează în continuare deschisă opţiunea unei intervenţii militare pe scară largă în Ucraina. Anunţul de ieri al autorităţilor din Crimeea referitor la organizarea unui referendum privind ruperea de Ucraina pe 16 martie lasă deschisă posibilitatea izbucnirii unui conflict armat. Dacă vrea să îşi menţină integritatea teritorială, Ucraina are însă nevoie de o forţă navală credibilă şi de aceea marina ucraineană este ţinta atacurilor ruseşti pe toate fronturile.
Kerry şi Lavrov urmau să se întâlnească ieri pentru o a doua rundă de convorbiri la Roma, după cele de la Paris. Poate că nu asistăm încă la un nou război rece, dar genul acesta de negocieri americano-ruse care se mută dintr-o capitală europeană în alta aduce destul de mult cu modul de lucru al diplomaţiei dintre cele două foste blocuri în momente de criză.
Ca de obicei, între poziţia americană şi cea a aliaţilor europeni au apărut deja diferenţe de abordare semnificative.
Dacă la Washington – în mod aproape miraculos – s-a realizat un consens între republicani şi democraţi privind necesitatea unui răspuns ferm, care să includă şi sancţiuni, faţă de agresiunea rusă asupra Ucrainei, europenii, în special Germania, par să fie mulţumiţi cu recunoaşterea noului regim de la Kiev şi cu acordarea de asistenţă financiară, fără a lua în calcul sancţiuni economice care ar putea afecta interesele economice europene în Rusia. Un membru al Bundestagului din partea creştin-democraţilor doamnei Merkel a declarat ieri, citat de BBC News, că a aplica sancţiuni Rusiei ar fi ca şi cum germanii ar tăia cu un cuţit prin propria carne.
Aceeaşi opoziţie a fost exprimată şi de asociaţiile oamenilor de afaceri germani, şi astfel pare că Uniunea Europeană ar fi dispusă să adopte aceeaşi atitudine faţă de Rusia pe care a adoptat-o şi după agresiunea asupra Georgiei din 2008. Cu o singură excepţie majoră, remarcă analiştii politici şi militari americani: în 2008, georgienii au tras primii şi au pierdut ascendentul moral pe care l-ar fi avut în faţa comunităţii internaţionale, permiţând apropiaţilor Moscovei să găsească scuze Rusiei.
Acum, guvernul de la Kiev s-a abţinut în mod remarcabil de la orice provocare. Soldaţii ucraineni au mărşăluit spre propria bază de la Belbek, în Crimeea, cu mâinile goale, numai ca să fie întâmpinaţi cu gloanţe de către ruşi, iar căpitanii navelor ucrainene au invitat reporterii occidentali la bord pentru a le arăta armele golite de orice muniţie şi a risipi în acest fel orice suspiciune că ar reprezenta vreo ameninţare la adresa bazelor ruseşti şi a populaţiei de etnie rusă, aşa cum pretinde Vladimir Putin.
Or, această superioritate morală este cea mai puternică armă a ucrainenilor în confruntarea cu o Rusie mult mai puternică militar, deşi din acest punct de vedere Ucraina nu stă chiar atât de rău ca Georgia. Pentru a-şi exploata însă ascendentul moral în Crimeea, Ucraina are nevoie de o flotă cât de cât funcţională, ceea ce ruşii se chinuie să împiedice încă de sâmbăta trecută, de când au preluat controlul asupra Crimeii.
Ce şanse ar avea ucrainenii? Nu foarte rele
După cum puteţi observa în graficele alăturate, între armata ucraineană şi cea rusă există disproporţii uriaşe în privinţa dimensiunilor şi dotărilor, iar bazele ucrainene din Crimeea sunt în cea mai mare parte neutralizate de forţele ruse despre care Putin afirmă că nu sunt ruse. Mark Galeotti, profesor la Centre for Global Affairs la New York University şi unul dintre cei mai respectaţi specialişti americani în chestiuni militare ruseşti, atrage atenţia că, deşi armata rusă este uriaşă, ea nu este destinată exclusiv Ucrainei şi că ruşii pot aloca un număr limitat de forţe unui conflict cu Ucraina. Cu toate acestea, raportul forţelor terestre ar rămâne totuşi de 2/1 în favoarea Rusiei, dar Ucraina dispune de avioane, tancuri şi artilerie suficient de performante pentru a face faţă unei agresiuni ruseşti.
Supremaţia se câştigă pe mare
Ideologul naţional-bolşevismului care inspiră regimul fascist al lui Putin, Alexandr Dughin, crede că confruntarea viitorului se va da între naţiunile maritime, asociate lumii anglo-saxone, şi naţiunile continentale, tradiţionale şi conservatoare, care trebuie să lupte împotriva primelor. Cu toate acestea, Moscova pare să fie perfect conştientă de avantajele supremaţiei maritime. Din acest punct de vedere, Rusia nu ar avea de ce să se teamă de vreme ce temuta flotă a Mării Negre staţionată la Sevastopol este organizată în jurul a cinci nave şi un submarin: crucişătorul Moskva, nava-amiral a flotei Mării Negre, crucişătorul Kerci, distrugătorul Smetlivîi şi două fregate din clasa Krivak. Restul sunt lansatoare uşoare de rachete sau torpiloare, nave de desant şi nave auxiliare. În septembrie 2013, ruşii au trimis Moskva, însoţit de Smetlivîi (care este specializat în lupta antisubmarine) şi una din fregate în largul coastelor Siriei pentru a descuraja o eventuală acţiune militară americană în Siria. Principalul instrument de propagandă rusească în lume, postul de televiziune Russia Today scria atunci despre Moskva că este „distrugătorul de portavioane” dar oricât de formidabil ar fi crucişătorul rusesc, este departe de a fi aşa-ceva. Dimpotrivă, potrivit aceluiaşi profesor Galeotti, flota rusă la Marea Neagră este departe de a fi impresionantă. „Moskva e învechită şi este utilă numai în lupta navală, Kerci este foarte învechită, distrugătorul şi cele două fregate fiind mai versatile. Marina italiană singură ar putea distruge cu uşurinţă această forţă.” Cu toate acestea, atrage atenţia profesorul american, flota rusă de la Sevastopol e bună să intimideze vecinii non-NATO ai Rusiei la Marea Neagră. Prin comparaţie, flota ucraineană nu este nici pe-aproape. Şi, cu toate acestea, ruşii îi acordă o atenţie enormă.
De ce îi supără Hatmanul Sagadacinîi pe ruşi?
Ieri, ruşii au scufundat o navă în estuarul Donuslav, în vestul Crimeii, după ce blocaseră timp de trei zile ieşirea din Baza Navală Sud a marinei ucrainene, pentru a împiedica navele militare ucrainene să iasă în larg. Pentru cine îşi mai aminteşte de naufragiul navei Rostock pe canalul Sulina, această tactică este foarte similară. Această acţiune a venit la numai două ore după ce un post de televiziune ucrainean a informat că 12 nave ucrainene au reuşit să iasă din încercuire în portul Kerci din estul Crimeii. Forţele navale ucrainene constau dintr-un submarin care nu este funcţional, o fregată, nava-amiral Hetman Sahaidachny, patru corvete şi alte vreo 20 de nave mai mici, nimic comparabil cu forţa rusă. Şi cu toate acestea ruşii se tem de această navă, care, ironic, poartă numele unui hatman cazac.
Încă de pe 1 martie, când a avut loc principalul asalt asupra Crimeii, ruşii au dat două lovituri, sau au părut că dau. Mai întâi, comandantul flotei ucrainene, Denis Berezovski, a jurat credinţă noilor autorităţi pro-Kremlin de la Simferopol şi a doua zi Russia Today a difuzat ca sigură ştirea că Hetman Sahaidachny a schimbat pavilionul ucrainean cu cel rusesc şi că se îndreaptă spre Sevastopol la ordinele comandantului rus, viceamiralul Aleksandr Vitko. Hetman Sahaidachny venea din golful Aden, unde participase la operaţiunile UE antipiraterie şi marţi, nava a fost filmată în timp ce traversa Bosforul sub pavilion ucrainean şi în uralele ucrainenilor din Istanbul. Căpitanul Anton Gelunov a dezminţit personal că ar fi defectat la ruşi.
Miercuri însă, ruşii au schimbat placa propagandei. O ştire difuzată miercuri de Itar-TASS, care cita surse din Flota Mării Negre, susţinea că Hetman Sahaidachny ar fi acostat în portul Odessa (cealaltă bază navală ucraineană pe lângă Donuslav) pentru că „ar fi avut la bord echipament de spionaj NATO instalat în timpul voiajului din golful Aden şi Mediterana” care risca să fie bruiat de forţele ruse dacă ar fi ajuns la Sevastopol”. De ce se tem însă ruşii de o fregată ucraineană – din aceeaşi clasă Krivak din care ei au două? Este posibil ca Hetman Sahaidachny să aibă echipament NATO la bord, dar nu acesta este principalul motiv de îngrijorare. Obsesia Rusiei are mai mult de-a face cu legitimitatea morală. Dacă Hetman Sahaidachny şi restul flotei ucrainene decid să se poziţioneze în jurul Sevastopolului, ruşii nu au altă opţiune decât să rămână blocaţi în port sau să deschidă primii focul, ceea ce va echivala cu o declaraţie de război şi cu pierderea oricărei legitimităţi. Eşecul de a captura Hetman Sahaidachny poate fi aşadar una din explicaţiile pentru care referendumul de alipire la Rusia a fost devansat de pe 30 martie pe 16 martie. Ruşii nu au trimis navele în Siria pentru a lupta împotriva portavioanelor americane, cum sună propaganda rusească, pentru că ar fi fost pulverizaţi, ci pentru a împiedica manevrele americanilor care ar fi trebuit să deschidă focul şi să declanşeze un conflict. Putin a învăţat asta în 2008, când, deşi forţele sale au ocupat portul georgian Poti, nu au putut folosi navele de desant pentru că în zonă se aflau navele americane care furnizau „ajutor umanitar” Georgiei. Ulterior, Medvedev şi-a concediat amiralii.
În sfârşit, americanii…
Negocierile sunt bune, dar e şi mai bine dacă ai cu ce să le susţii, iar Vladimir Putin pare să fi subestimat voinţa administraţiei americane de a-şi susţine vorbele cu fapte. Ieri, secretarul apărării, Chuck Hagel, a anunţat că forţele de patrulă aeriană în spaţiul ţărilor baltice vor fi sporite cu şase avioane F-15 şi un avion de realimentare în zbor şi că trupele din Polonia vor fi suplimentate. Şase F-15 pot părea nimic în raport cu aviaţia rusă, dar din punctul de vedere al descurajării înseamnă mai mult decât toată aviaţia ucraineană.
În plus, comandamentul Flotei a şasea a Statelor Unite a anunţat că ieri distrugătorul Truxtun din clasa
Arleigh-Burke a plecat din portul Souda, din Grecia, cu destinaţia Constanţa, pentru a participa la „exerciţii combinate de training în cadrul angajamentelor de cooperare în materie de securitate în teatrul Mării Negre împreună cu forţele navale române şi bulgare”.
