La solicitarea lui Silvio Berlusconi, toţi cei cinci miniştri ai partidului Popolo della Liberta (PdL) au demisionat sâmbătă seară, lăsându-l pe prim-ministrul Enrico Letta fără majoritate parlamentară şi Italia în mijlocul unei noi crize politice care ameninţă reluarea timidă a creşterii economice în Peninsulă.
Enrico Letta a calificat gestul lui Berlusconi drept „nebunesc şi iresponsabil”, o acuzaţie reluată ieri de aproape întreaga presă italiană, care nu s-a zgârcit cu adjectivele la adresa lui Il Cavaliere. În pofida riscurilor pe care şi le-a asumat Berlusconi, gestul său nu este complet „nebunesc”, cum au încercat partenerii de coaliţie din Partidul Democratic (stânga) să-l descrie, pentru că, din punctul de vedere al calculului politic intern, decizia lui Berlusconi nu este lipsită de temeiuri, chiar dacă acestea par cinice şi neserioase pentru restul europenilor. Dacă instinctul populist al lui Berlusconi va fi confirmat, atunci acesta va reuşi din nou una din spectaculoasele sale reveniri în prim-planul politicii italiene. Dacă nu, atunci Italia va ieşi slăbită din punct de vedere economic iar stagnarea se va prelungi pentru multă vreme, după cum a subliniat ieri într-o declaraţie, Fondul Monetar Internaţional. Italia are nevoie de reforme de substanţă ale pieţei muncii, mult prea rigidă pentru a asigura mobilitatea forţei de muncă – şomajul în rândul tinerilor este de 40% – dar şi ale sistemului de impozite mult prea stufos, care descurajează investiţiile, dar în cele cinci luni ale guvernării stânga-dreapta a lui Enrico Letta, niciuna din aceste reforme nu a fost adoptată pentru că cele două partide nu au reuşit să se înţeleagă.
Cinismul lui Berlusconi
Motivul oficial al retragerii miniştrilor PdL de a se retrage din guvern îl constituie creşterea TVA de la 21% la 22%, care, susţin reprezen-tan-ţii PdL, încalcă protocolul de guvernare ce prevedea explicit că noul executiv nu va creşte taxele şi impozitele. Aripa stângă a cabinetului îi reproşea-ză lui Berlusconi că Letta a fost nevoit să crească TVA tocmai pentru că aripa dreaptă s-a opus tuturor măsurilor de reformă, ceea ce nu este lipsit de temei, dar faptul că Berlusconi se prezintă pe sine, din nou, în calitate de campion al intereselor micului comerciant italian împovărat de taxe este un calcul cinic care însă îi conservă popularitatea în rândurile acestei clase care nu are o altă voce politică mai bună.
Vineri, exasperat de obstruc-ţiile PdL, Enrico Letta a ame-nin-ţat că va cere un vot de încredere în Parlament pentru a vedea dacă guvernul mai are sau nu susţinere politică. Motivul pentru care a făcut acest lucru era cât se poate de serios pentru că în aceeaşi zi trebuia convenit asupra unui program de reducere a cheltuelilor bugetare cu trei miliarde de euro, ca parte a obligaţiei Italiei de a reveni la deficitul de 3% prevăzut de tratatul de la Maastricht. Italia are o datorie uriaşă de 2.000 de miliarde de euro şi a acceptat fără entuziasm un program de austeritate mai puţin draconic decât cel impus Greciei, dar suficient pentru a stârni mânia italienilor pe care Berlusconi vrea s-o exploateze. Lui Il Cavaliere puţin în pasă de criteriile de convergenţă, de limitele de deficit şi de politica de austeritate impusă de Angela Merkel, pe care a insultat-o în termeni foarte coloraţi ireproductibili într-o publicaţie serioasă, după cum nu îi pasă nici de coerenţa politicilor fiscale şi bugetare. Această iresponsabilitate i-a adus şi sfârşitul atunci când aceeaşi Merkel împreună cu fostul preşedinte francez, Nicolas Sarkozy, l-au forţat practic să demisioneze şi acum caută răzbunare. Pentru Berlusconi, guvernarea Italiei nu mai înseamnă deja afaceri. E personal.
Şi tot personală este afacerea demiterii sale din Senat. În august, Curtea Supremă la condamnat definitiv la un an de închisoare pentru fraudă fiscală şi conform legii italiene, ar trebui să îşi piardă mandatul de senator. Drept pentru care au fost declanşate procedurile de demitere. Mai mult, ar trebui să îşi piardă dreptul de a fi ales, în care mulţii săi adversari au văzut o oportunitate nesperată de a-l scoate definitiv din joc. Numai că Berlusconi a luat ca pe un afront personal faptul că partenerii săi de stânga din guvernul pe care îl susţine au de gând să îl elimine din Senat, unde PdL are o majoritate fragilă, precum şi din viaţa publică. De aproape două luni de când a fost pronunţat verdictul, oamenii săi ameninţă că doboară guvernul, dar fie că nu au fost luaţi în serios, fie că democraţii au calculat greşit, ameninţarea a fost pusă sâmbătă seară în practică.
Din naivitate sau aroganţă, stânga a crezut că vremea lui Berlusconi a apus şi l-a împins pe acesta cu spatele la zid, aducându-l în situaţia de a nu mai avea nimic de pierdut decât să se lanseze în acest pariu riscant. Berlusconi ştie că Italia nu riscă prăbuşirea, că a treia economie a zonei euro nu va fi lăsată să alunece prea mult pe panta recesiunii şi că Banca Centrală Europeană – condusă de un italian – va interveni înainte ca lucrurile să o ia razna. Ceea ce riscă însă Italia este o stagnare prelungită prin cronicizarea actualului sistem sclerotic şi neproductiv. Pentru Berlusconi însă este un pariu care poate avea sens dacă va culege roadele instabilităţii politice. Faptul că o Italie slabă şi bolnavă economic va îngreuna refacerea economiei zonei euro şi va prelungi agonia în ţări precum Grecia sau Spania, nu pare, din nou să intre în preocupările sale.
Incertitudine politică
La şapte luni de la alegeri, Berlusconi nu pare să se teamă de un nou scrutin, pe care încearcă să îl provoace. Cei care nu vor alegeri sunt stânga şi preşedin-tele Giorgio Napolitano, care s-a declarat în repetate rânduri împotriva reluării alegerilor. În acest moment şi Napolitano şi Letta ar face orice pentru a evita o nouă rundă de alegeri. După ascensiunea mişcării 5stele a populistului Beppe Grillo şi împărţirea Parlamentului între stânga, majoritară în Camera Deputaţilor, şi dreapta lui Berlusconi, majoritară în Senat, democraţii, susţinuţi de preşe-dinte, nu văd nici o raţiune pentru a avea un nou scrutin organizat după vechea lege electorală. Cum stau lucrurile în acest moment, este aproape imposibil pentru stânga să obţină majoritatea în ambele Camere şi alegerile nu ar face decât să confirme blocajul actual sau să aducă Italia la situaţia de dinainte de 1990, când instabilitatea politică definea viaţa publică a Italiei, iar guvernele se schimbau, în medie o dată la şase luni. Pe atunci, Italia avea lira şi inflaţia era remediul universal pe care guvernele îl foloseau pentru a răspunde crizelor succesive. Acum, lipsită de acest instrument, Italia nu îşi mai poate permite să revină la ciclul politic dinaintea uniunii monetare.
De aceea, Napolitano şi Letta vor face totul pentru a evita alegerile. Asta înseamnă să pornească la vânătoare de voturi în rândurile aleşilor lui Grillo sau chiar în tabăra adversă, la PdL, în căutare de trădători şi opor-tunişti. Cum politica italiană nu duce lipsă nici de unii nici de alţii, este posibil ca Napolitano să reuşească. Dacă însă guvernul Letta nu va rezista unui vot de încredere în Parlament, Italia va intra din nou în zona unor tur-bulenţe politice din care nu se ştie cum va ieşi. Totul pentru că politica italiană nu ştie cum să se raporteze la un magnat de 77 de ani, condamnat pentru corupţie şi compromis de nenumărate scandaluri care, în orice altă ţară, ar fi ucis demult orice carieră politică. Nu şi în Italia.
