Dupa 1989 nationalismul a fost substitutul perfect al ideologiei. Simplu, usor de manipulat, maleabil si percutant ca o arma usoara intr-un razboi de gherila, nationalismul – de la varianta hard cu care PRM a defilat in pas de gasca dupa 1991 pana la variantele soft adoptate de celelalte partide – a dominat viata politica romaneasca si i-a determinat principalele repere. Mai apoi, atunci cand fervoarea nationalista a scazut, caci fricile tranzitiei s-au mai domolit, iar influentele inevitabilei integrari europene au scazut impactul discursului xenofob, a venit randul ortodoxismului sa preia stindardul protejarii identitatii nationale. Ortodoxismul, chiar daca este un subprodus ideologic al religiei ortodoxe, nu trebuie confundat cu acesta. Preluand de la religie traditionalismul paseist si amalgamandu-l cu doze inegale de nationalism, conservatorism social, xenofobie si antisemitism, ortodoxismul a devenit intre cele doua razboaie mondiale o ideologie influenta intr-o tara in care alfabetizarea ramanea inca o prioritate. Ca BOR nu a reusit intotdeauna sa se delimiteze de aceasta ideologie e o alta poveste.
Prabusirea primului nationalism postcomunist, acel compus ideologic primitiv rezultat din reunirea national-comunismului ceausist cu rudimente ale ultranationalismului interbelic, a dus la raspandirea maladiei in toate colturile spatiului public. Toate partidele au fost afectate de aceasta epidemie, caci nu doar persoanele, ci si ideile si-au gasit refugiul in organismele prea putin rezistente ideologic ale partidelor romanesti. Disparitia anuntata a PRM, ca si evaporarea acum aproape un deceniu a PUNR nu inseamna si incetarea fenomenului. Din contra, contaminand intregul spatiu politic, vechiul nationalism se transforma si se insinueaza peste tot. Iar ortodoxismul e una dintre vehiculele sale. Renascut ca reactie la europenizarea vazuta ca un atentat cultural la adresa identitatii profunde a Romanei, noul ortodoxism nu se deosebeste radical de cel vechi. El promoveaza exceptionalismul romanesc si se prezinta drept singurul aparator al identitatii nationale. Politicienii nu sunt antrenati sa reziste acestui cantec de sirena.
Un exemplu: guvernul "liberal", in cautare de voturi usoare, nu mai deosebeste spatiul public de cel privat si confunda ca din intamplare interesul general cu ortodoxismul. Altfel cum s-ar explica incercarea de a cumpara prin cresteri salariale si finantari generoase bunavointa clerului?
Un alt exemplu este evolutia comportamentala a presedintelui. Intre primarul Bucurestiului care in 2004 proteja spatiul public si Parcul Carol si actualul sef al statului nu sunt prea multe in comun. Inca de la inceputul mandatului sau, in decembrie 2004, presedintele statului – garant al Constitutiei, aparator al egalitatii tuturor romanilor, indiferent de confesiune – saruta mana Patriarhului. Atunci parea o extravaganta, dar din 2007, dupa referendumul pentru suspendare, comportamentul sau a evoluat rapid. Imediat dupa referendumul din 19 mai 2007, aflat la Sibiu, la invitatia mitropolitului Ardealului, Laurentiu Streza, pentru slujba de Rusalii, Traian Basescu constata ca "foarte putini inteleg ca in viata noastra de zi cu zi, dincolo de vointa noastra, trebuie sa mai asezi si vointa Domnului, iar poporul roman a exprimat vointa lui Dumnezeu pe 19 mai". Mai apoi, la inceputul lunii iunie 2008, cu ocazia "intronizarii" mitropolitului Moldovei, prin ceea ce parea atunci un exces discursiv, Traian Basescu afirma ca religia ortodoxa trebuie vazuta drept religie nationala. Aceasta atitudine, pe cat de partinitoare, pe atat de nedreapta, ignora contributia esentiala a greco-catolicismului la conturarea identitatii nationale romanesti.
S-ar putea insa ca referinta la caracterul national al ortodoxiei sa dezvaluie o dimensiune ideologica si electorala, si nu una confesionala. Caci aceeasi pozitie a fost reiterata cateva saptamani mai tarziu. O noua "intronizare", de data aceasta la Craiova, un nou discurs prezidential in care se vorbeste de caracterul national al religiei. Nu prezenta "patriotica" a presedintelui la Craiova, ci declararea Bisericii Ortodoxe Romane ca "Biserica noastra nationala", ca parte "din fibra acestui popor" trimite la vocabularul nationalist reconvertit ideologic la ortodoxism. Ca statul nu mai poate fi impartial atunci cand seful sau se manifesta public in favoarea unei confesiuni, fie ea si majoritara, nu mai conteaza. si astfel, pe nevazute, Romania aluneca incet spre comunitarism.
