Celebra directiva Bolkes-tein – care urmarea liberalizarea pietei serviciilor in Uniunea Europeana si care a starnit atatea aprige dispute si controverse, pana in punctul unor interventii ascutite din partea unor sefi de stat si de guvern si al unor ample miscari de strada – pare sa fi fost salvata de la o aruncare la cos de un compromis intre partizani si adversari, care in proportie de 50% ii pastreaza menirea initiala, iar in proportia celeilalte jumatati o repudiaza. Poate fiecare parte vede atarnand balanta procentelor in talerul propriu.
In esenta, autorul directivei, insusite de Comisia de la Bruxelles – olandezul Frits Bolkestein, fost comisar UE – intentiona ca un prestator de servicii din oricare tara membra a UE sa poata avea acces liber pe piata oricareia dintre tarile membre, fara restrictii. Era o prevedere decurgand firesc din principiul liberalizarii care opereaza deja in alte domenii – circulatia bunurilor, circulatia capitalurilor – si care este stipulat si in ce priveste persoanele si serviciile, dar aplicarea sa in practica in aceste ultime domenii este ingradita de diferite reglementari nationale care introduc exceptii in anumite sectoare sau segmente de servicii sau in privinta folosirii fortei de munca provenind din tari nou-aderente. Generalizarea prevazuta in directiva Bolkestein a ridicat sindicatele din toate tarile Vechii Europe in picioare. Perspectiva prezentei neingradite a prestatorilor de servicii din Est – de preferat, desigur, la raportul calitate/pret oferit, gratie indeosebi folosirii de munca mai ieftina – a radicalizat muncitorimea aristocratizata din Vest, care isi vedea amenintate privilegiile sociale detinute. Nu-ul francez si olandez fata de Constitutia europeana a fost de fapt un refuz al liberalizarii serviciilor si circulatiei fortei de munca. Sefi de stat si de guvern au trebuit sa iasa la rampa impotriva directivei Bolkestein, facand uitate pur si simplu principiile inventate tot de ei in documentele oficiale privind abordarile strategice ale Uniunii Europene, precum si ce-rintele, tot de ei subliniate, ale intaririi competitivitatii produselor europene in necrutatoarea concurenta cu cele americane si asiatice.
Pentru ca aruncarea la cos a directivei ar fi fost prea de tot, o adevarata desfasurare de forte a avut loc pentru amendarea acesteia. Scoaterea catorva sectoare de sub jurisdictia ei – la care s-a si procedat – nu era de-ajuns! Trebuia ceva mai suculent! Marea gaselnita a fost asa-numita „clauza a tarii de origine”.
Mergand aparent si mai in profunzime pe linia liberalizarii – caci se prevedea ca o companie de servicii dintr-o tara a UE poate actiona pe piata unei alte tari a UE in baza reglementarilor de autorizare si functionare din tara de origine – clauza viza, de fapt, sa ingroape sensul directivei, intrucat se reclama ca si salariile platite muncitorilor straini folositi de prestatorul strain de servicii sa fie ca in tara de origine. S-a tintit la fix! Dincolo de problemele de neoperationalitate pe care le-ar fi pus folosirea de lucratori de nationalitati diferite, ce firma din Est ar mai fi putut veni cu lucratori proprii in Vest sa presteze servicii, in masura in care nu mai putea plati salarii decat la nivelul celor din tara din Est? Nu ar mai fi gasit nici un amator sa se angajeze. Putea sa moara de foame si in tara de origine, ce sa mai mearga in Vest!
Dupa un ping-pong de zile mari, prin culise si pe culoarele Parlamentului European, in legatura cu sfera de cuprindere a „clauzei tarii de origine”, s-a ajuns la unicul targ posibil: adversarii si-au retras „clauza tarii de origine”, iar partizanii au acceptat, pentru ca macar sa se mentina principiul liberalizarii serviciilor. Aceasta, pentru ca in practica, avand in vedere ca activitatea se va desfasura in baza reglementarilor din tara de destinatie – iar de la o tara la alta reglementarile nu sunt deloc aceleasi – nu va fi vorba chiar de o adevarata liberalizare!
Oricum, in afara liberalizarii au ramas serviciile medicale, inclusiv private, cele de protectie si paza sau cele de ingrijire a varstnicilor si persoanelor cu handicap. De asemenea, guvernele vor putea stabili segmente ce vor fi exceptate de la liberalizare, din domenii precum securitatea nationala, sanatatea publica sau protectia mediului.
De fapt, partida a fost castigata de cei din Vest, care isi pastreaza toate atuurile, de unde pareau sa fie cei mai amenintati de o liberalizare in domeniul serviciilor. De pe urma accesului liber, neingradit al firmelor de servicii pe oricare piata din tarile membre, avantajate vor fi evident companiile vestice, mult mai performante si mai competitive. Pe pietele estice, acestea vor putea uni managementul si tehnologiile mai performante pe care le detin cu forta de munca mai ieftina de aici. In schimb, companiile de servicii din Est vor trebui in Vest sa foloseasca forta de munca, indiferent daca locala sau din tara de origine a companiei ori din alte tari, la parametrii pietei de destinatie (deci in conditiile salariilor, impozitelor si contributiilor sociale de aici). Ca atare, pentru o companie care abia cauta sa razbeasca, cum este cazul celor din Est, mai mult dezavantaje decat avantaje! In plus, trebuie sa fim constienti ca, pe pietele vestice, firmele autohtone vor putea mai degraba folosi mai ieftin forta de munca straina gata sa accepte orice, decat firmele straine venind din Est, care vor fi strasnic controlate de autoritatile din tarile de destinatie vestice ca sa respecte reglementarile si conditiile salariale locale.
Se va mai face de fapt un pas in directia unui clivaj previzibil: indiferent de piata, din Est sau din Vest, patronii vor fi din Vest si salariatii din Est.
