Nicusor sta in fata cortului de pe deal si priveste spre satul plin de ape. A avut casa la Chiselet, pe una din ulitele laturalnice. Gospodarie mare, cu porci, vite, pasari multe si acareturi de om gospodar. O parte din animale le-a adus langa cort. Multe sunt pe la vecinii din sat ramasi neafectati. Omul fumeaza usor si trist, cu ochii incalziti de lacrimi. Nu-si poate reveni din pacostea ce s-a abatut peste ei. In jur sunt numai corturi. Casele sunt la distanta. Si poate distanta asta dintre el si casa este cea mai dureroasa. Omul sta intr-un cort mic, impreuna cu fata si sotia. A muncit mult pentru ce a agonisit si nu va renunta usor la lupta cu apa. A fost ca un razboi cand s-a rupt digul, dar parca acum e pace. Aparent insa. Nu si in sufletele localnicilor cu casele zdrobite de viitura. In inima lor e chiar furtuna. Nicusor este trecut de 50 de ani. Isi mai aprinde o tigara amara in amurgul senin, dar prea greu pentru sufletul lui. De amaraciune, il supara si cainii crescuti de el cu biberonul, si capra adusa langa cort, chiar si cei trei iezi mici, de lapte. Il supara si zgomotul vantului, si tresarirea ierbii, si mai ales Dunarea, care curge la doi kilometri de tabara. S-a suparat atunci pe toata lumea. Acum stie ca ea, Dunarea, este singura vinovata pentru drama lui. Ca el sunt sute aici, in taberele sinistratilor din judetul Calarasi, pline cu oameni evacuati din Spantov, Chiselet si Manastirea.
Amurgul durerii
Peste tabara amurgul aduce un pic de agitatie. Oameni nu pot sta in timpul zilei degeaba, asa ca lucreaza pe terenurile ramase neinundate, pasc vitele, aduc nutreturi sau spala. Lasatul serii ii strange pe langa casa… adica pe langa corturi. Cei care au de mancare si altceva in afara de conservele date de autoritati aprind focurile de sub pirostrii si pregatesc repede o masa de seara, departe de casa. Pentru unii, aici, adica in tabara de corturi din Chiselet, inseamna la capatul pamantului. Desi, daca urca usor pe deal, se vad casa si curtea inundate. Unii nu mai vad decat acoperisurile, fiind din cei cu locuintele prabusite. Oamenii se strang pe langa focuri, iar femeile trebaluiesc cu pregatirea mesei… cum era acasa. Barbatii potolesc de foame animalele, tinute in marginea taberei. O familie are nu mai putin de 20 de vaci, trei cai si mai multi vitei. Animalele stau inchise intr-un tarc mare, chiar la intrarea in tabara. Proprietarii au rugat militarii sa le monteze corturile special cu fata spre tarcul animalelor, sa le vada. Stau ziua, dar mai ales noaptea, si le pazesc cu randul.
Grija mare fata de animale
Amurgul rosiatic ii prinde hranind vitele. Sunt cel mai de pret bun al lor dupa ce casa, grajdul si toate acareturile au cazut sub apa. Lunar, de la aceste vaci cele doua familii scot circa 1.000 de litri de lapte, pe care-l dau centrului de colectare din zona. Primesc banii o data pe luna. Seara patrunde tot mai mult prin ultimele raze de lumina. Lupta cu lumina este pierduta si peste tabara se asterne noaptea. Satenii mai incearca sa scruteze negura pentru a-si mai vedea o data casuta inundata. Nu se mai vede nimic insa. Mai devreme, unii dintre ei au coborat in sat. Nicusor a fost chiar de patru ori. „De cate ori ma duc, nu pot sa ma abtin sa nu plang. Toata munca mea… de 30 de ani… e sub apa. Am totusi speranta ca o sa-mi ramana casa in picioare… si apoi mi-o fac eu, asta nu e problema. N-am nevoie de nimic, mi-o fac eu din nou! Asa cum a fost! Fac la loc totul. Chiar si bucataria care… s-a cam lasat intr-o parte”, ne spune sateanul – in urma cu doua saptamani om cu gospodarie frumoasa, acum sinistrat.
Nu primesc pomana!
Unii, asa ca Nicusor, sunt oameni mandri. Nu pot accepta usor viata de sinistrat. Fiecare conserva primita intra cu noduri. Romanii de aici vad asta ca o pomana. Or, ei nu primesc pomana decat pentru morti. Nu pentru a supravietui, dupa cum spun: „N-am nevoie de conservele lor. Eu am in sat o lada frigorifica plina cu carne de la un porc taiat cu cateva zile inainte sa vina apa. Unii huzuresc aicea, ca n-au trait ei asa de cand mama lor i-a facut! Eu, nu! Vreau la mine pe perna!”, zice cu of Nicusor.
Traiul din „garsoniera”
Tremuram impreuna cu ei pentru o mana de vorbe. Ilie este un tanar refugiat din calea apelor. Sta intr-un cort mic, „garsoniera” – cum i-au spus mai in gluma oamenii. Are doi copii, din care unul de numai trei luni. Si fratii lui sunt tot refugiati, si parintii, asa ca stau cu totii in tabara de la Spantov. L-am gasit incercand sa mai puna o foaie de plastic peste un schelet improvizat din lemn, ca prea intra vantul pe sub cort. „Am un copilas, si de cand stam aici n-am inchis un ochi de grija lui, sa nu raceasca pe dealul asta. Incerc acum sa mai pun ceva, o bucata de folie luata de la primarie, sa mai astup din vantul asta care nu se mai opreste”, ne spune omul. „Cand eram acasa, ma descurcam bine cu caldura. Aduceam lemne de la padure si copiii mei nu sufereau de frig. Aici e groaznic. Si tot praful asta care se ridica…” Copiii sunt deja, in parte, adormiti. Oamenii se foiesc si nu au somn. Beau la tutun toata noaptea, vorba lui Preda, si se gandesc. Cum sa faca sa scape din nenorocirea asta si sa revina la viata lor de dinainte. E greu. „Macar e senin…”, zice ragusit un barbat, cu ochii pe cer, si intra in cort. „Noapte buna!”, se aude de dincolo de intrare.
Lumanarile din geam se sting una cate una. Noi plecam spre Manastirea, peste deal, pentru ca soseaua de acces este inundata. E intuneric bezna. Aici, in tabara lor, e lumina, dar o liniste totala. Deja e trecut de 23.30. Toti dorm. Numai fortele de ordine stau de paza la intrare.
Noaptea gandurilor
Intunericul se lasa peste taberele sinistratilor, pline de oameni cu povesti de viata. O luam pe un drum de pe camp si ajungem din nou la Spantov. Stam printre ei si fiecare spera la inceput ca suntem de undeva de la guvern, de la prefectura, de orinde, numai sa le ascultam ofurile. Faptul ca suntem de la presa ii lasa cam rece la inceput. „Toti ne filmeaza, dar nimeni nu face nimic! Ne-au filmat din prima zi. Si?”, comenteaza un barbat. Reusim sa intram in vorba, la o tigara, cu oamenii de aici. Dupa ce si-au potolit vitele si au mancat de seara, ies pe la porti… adica pe la gura corturilor. Sa-si mai imparta gandurile intre ei.
La Chiselet, oamenii se strang palcuri, cum faceau odata pe ulitele satului. Barbatii mai discuta si politica, dar principalul subiect este legat, desigur, de aceste inundatii. Noaptea se lasa frigul. Pe deal sufla un vant rece, urcat, ce trece usor pe sub o luna mica, senina. Lucerna de pe camp se lasa in bataia adierii, fosnind a singuratate. Barbatii se incing la o vorba afumata de tutun, iar femeile culca copiii. In corturi se aprind lumanari calde, palide. Infasurati in paturi, pruncii adorm lin. Nu stiu de problemele parintilor, care n-au somn de cand a venit peste ei apa. Femeile mai pun in geam cate o lumanare si se pregatesc de culcare. Maine e o noua zi de pribegie. Incercam sa le mai smulgem oamenilor de pe afara cateva ganduri la ora asta tarzie. Miezul noptii nu este departe.
Dimineata sperantei
La primul cantat al cocosilor, tabara se ridica la viata. Oamenii ies amortiti de frig din locuintele lor temporare si incep o noua zi. Una deloc vesela, dar parca mai cu speranta. In fata fiecarui cort este multa miscare. Multi se pregatesc pentru lucru. Soarele se ridica usor si o boare de lumina incearca sa incalzeasca aerul rece si curat al diminetii. Unii se duc direct prin sat, sa vada cat a mai scazut apa. Vin si primele vesti: „La mine s-a mai lasat apa o jumatate de metru. Ioane, stii unde aveam eu cotetul cainelui? E, acuma se vede!”, vorbeste plin de speranta un satean, care chiar zambeste de sub palarie. S-a dus cu noaptea in cap sa-si vada casa. „Doamne ajuta! Poate scapam si noi!”, se aude din tabara voci de femei. Si lumea se pregateste pentru lucru.
La Spantov multi deja au plecat acasa. Cei care au scapat cu pagube mai mici din viitura nu au mai avut rabdare sa stea in corturile militare. S-au intors acasa. Jos in vale, satul prinde viata. O caruta plina cu mobila, covoare, vase coboara dealul catre sat. „Gata, Marie? Va intoarceti acasa?”, intreaba o sateanca. „Gata, gata! Ce sa facem!”, se aude din caruta un glas mai vioi. Multi se intorc pe la gospodariile lor. Nu mai suporta regimul de sinistrat. Chiar daca au casa plina de umezeala, chiar daca nu mai au animale, chiar daca le-au mai cazut din anexe, acasa inseamna insa totul. Acolo e viata lor.
Nicusor coboara agale catre Chiselet. Mustata sa roscovana incearca un suras: „Ma duc si eu pe la mine, sa vad ce mai e. Ca mi-au cam ajuns vremurile astea de pribegie pe deal”.
