L-am cunoscut pe Vladimir Tismaneanu in primavara lui 1977 Ð la o luna sau doua dupa cutremur Ð, intr-o casa care a fost rasa de pe fata pamantului impreuna cu strada pe care se inalta, Izvor 34. Eram foarte tineri, eu doar un an peste 20, el avea deja 25, urma sa implineasca 26 in vara acelui an, fiind nascut pe 4 iulie, chiar de Ziua Americii. Eram mai multi prieteni si pur si simplu el ne fascina prin tot ceea ce putea sa ne povesteasca despre comunismul rusesc, disidenta, represiune. Daca nu ma insel, de la el am imprumutat memoriile Nadejdei Mandelstam, Contre tout espoir, care acum s-au tradus si in romaneste la Polirom, Fara speranta. Dar cum se intampla de obicei si cum trebuie sa se intample, nu atat cartea conta, cat suportul viu, faptul ca el ne transmitea toate acele informatii recreand astfel o epoca de care pana in acel moment nu stiusem mai nimic.
A parasit tara in septembrie 1981, ceea ce era cumva de la sine inteles. Vladimir Tismaneanu nu avea ce sa faca aici, iar doctoratul lui despre Scoala de la Frankfurt ii deschidea doar o portita in domeniul vast al cunoasterii unde voia sa se afirme.
Cine ar fi crezut pe atunci ca peste vreo treizeci de ani, revenit in tara, se va afla in fruntea unei comisii pentru investigarea abuzurilor din perioada comunista! Se spune ca de-a lungul unei vieti ti se implinesc mai toate dorintele, numai ca felul in care se implinesc ajunge sa te dezamageasca ori tu nu mai esti pregatit pentru a te bucura de ele. Nu stiu daca Vladimir Tismaneanu se bucura de insarcinarea pe care o are. Totusi, verva lui a ramas. La Teatrul National, in cadrul conferintelor duminicale, a demonstrat ca este acelasi om care vorbeste extraordinar, pentru care comunicarea indeplineste o functie vitala. In '79 sau '80, inainte de plecare, ne spunea glumind ca cea mai arzatoare dorinta a lui este aceea ca Michael Foot sa ajunga premierul Marii Britanii, sa vina in Romania iar masele sa fie obligate sa strige sau sa faca aceasta din proprie initiativa: Ceausescu Ð Foot! Imi mai aduc aminte ce entuziast era dupa ce vizionase filmul lui Nikita Mihalkov, Piesa neterminata pentru pianina mecanica, sau Domnisoarele din Wilko al lui Wajda. Tot de la el am aflat despre telefonul pe care Stalin i l-a dat lui Bulgakov si mai apoi lui Pasternak, in urma caruia se pare ca s-a decis soarta lui Osip Mandelstam. De la el am auzit pentru prima data de Isaiah Berlin si gratie lui am citit niste eseuri ale faimosului politolog intr-un London Review of Books.
Toate aceste amintiri emotioneaza si de fapt chiar acest rol se cuvine sa-l aiba. Cum am spus, cine si-ar fi putut inchipui pe atunci ca Vladimir Tismaneanu va ajunge presedintele unei comisii anticomuniste si va da un interviu substantial intr-un supliment anticomunist coordonat de mine la ziarul Romania libera, care pe acea vreme nu ne interesa catusi de putin! Intr-adevar, timpul are mai multa imaginatie decat ne ingaduim noi, bieti si ridicoli muritori. Nu e vorba aici ca viata bate filmul sau ca bate cartea, e vorba ca in fata felului in care esti macinat zi de zi, luna de luna, an de an, din faramele fiintei tale abia daca poti aduna acele fragmente naucitoare in care te oglindesti si pur si simplu nu te mai recunosti. Orice comentariu este de prisos.
