In Romania, arta necrologului se dovedeste a fi una slab dezvoltata. Cam aceasta ar fi concluzia la care ajunge consumatorul extern de presa romaneasca dupa constatarea absentei unor comentarii de evaluare a rolului si ponderii lui Silviu Brucan – personalitate romaneasca simptomatica pentru perioada ultimelor trei decenii. „Profetiile” sale duminicale au oferit telespectatorilor o multitudine de aprecieri fascinante, iar fragmente ale emisiunilor tv ce-l aveau ca invitat vor servi si pe viitor ca explicatii pentru amarul de vreme pierdut, din 1989 incoace, pe calea si in detrimentul reformarii.
Brucan nu s-a debarasat niciodata complet de statutul sau de semimarginalizat: un intelectual de origine evreiasca, privit cu destula suspiciune in multe cercuri ca urmare a profundelor sale convingeri staliniste afisate pana in 1953. A fost vizibil miscat, mandru si gratificat de recunoasterea publica venita odata cu „profetiile” facute, duminica de duminica, in cadrul maratonului televizat.
Rolul lui Brucan in decursul evenimentelor din 1989 a fost, categoric, unul crucial. Jurnalistii occidentali sositi pentru a acorda Romaniei o atentie cu totul neobisnuita in anul de restriste 1990 il descriau pe Brucan ca pe un grand guignol Ð cu timbrul sau grav, cu acel ras ce putea capata inflexiuni sinistre, parea sa ia in deradere convulsiile vremurilor, traite de milioanele de romani. Initial, declaratiile sale indicau ca a decis sa sprijine strategia lui Iliescu de introducere a unor foarte limitate si limitative schimbari, dar apoi a renuntat subit la politica, iar aprecierea sa, ajunsa de notorietate, despre „stupid people” necesitand calauzirea intelectualilor nu a facut decat sa grabeasca retragerea sa. Brucan s-a dovedit un intelectual constient de propriile limitari – mai mult, a stiut sa identifice momentul oportun dezicerii de putere. A facut-o nu o data – initial in 1965, imediat dupa ce a realizat ca nu era loc de el si nici nu avea ce cauta in balamucul lui Ceausescu.
A ramas suspect atat in ochii colegilor intelectuali, cat si in cei ai complotistilor anti-ceausisti – o serie de atitudini evazive, precum si o autobiografie semiveridica schitasera portretul unui caracter complicat, in mod cert dotat cu un puternic instinct al supravietuirii.
La inceputul anilor '90, s-a bucurat de respectul unui numar insemnat de muncitori care realizasera ca omul care le vorbea si ii avertiza impotriva unei terapii-soc economice nu era chiar novice in materie. Cerandu-si in mod public scuze pentru blamabilele sale fapte staliniste, a devenit in final una din personalitatile cele mai dedicate apropierii Romaniei de Occident.
Poate ca ar fi putut ajunge o persoana de mult mai mare influenta, daca mentorul sau Gheorghiu-Dej traia un deceniu in plus, permitand initierea unei forme de comunism mai pragmatic. Fitecum – acolo unde se afla, Silviu Brucan se poate consola constatand ca macar mass-media occidentale nu au trecut cu vederea disparitia sa. Intr-o Romanie depopulata, dedicata preponderent preluarii rapide a standardelor academice mediocre caracteristice unei mari parti a UE, viitori eruditi de talia sa vor fi rara avis pe plaiurile mioritice.