Fiindca nu mai lucrez la Casa Scanteii, ci pe Nerva Traian, am privilegiul de a contempla zilnic imensul neant de piatra pe care in urma cu douazeci de ani Ceausescu l-a ridicat, lasandu-ni-l pe veci mostenire. Mai tinerele generatii, care in anii '80 abia faceau ochi, nu pot trai infinitul sentiment de jale care ne cuprinde pe noi, cei varstnici. Inchis de blocuri din toate partile, terorizat de asa-zise bulevarde fara pic de verdeata, avand in fata ochilor spre N-V balena Casei Poporului dominatoare, trufasa si tampa, pur si simplu te simti un exilat pe care, din nefericire, nu-l intelege nimeni si, logic, nici nu-l compatimeste.
Ce era insa inainte? Cine-si mai aminteste talazuirea caselor sau serpuirea lor asa cum venea dinspre Vacaresti spre Posta Vitan, panta care cobora de la Mircea Voda spre Podul Marasesti, increngatura de ulicioare din care a mai ramas doar o fasie cu denumirea originala Papazoglu, cine-si mai aminteste de un cartier vechi, batran, pe alocuri sordid, dar teribil de colorat, mustind de viata si chiar de istorie?
Paginile cele mai bune care s-au scris despre daramarea acestei zone apartin unui prozator roman contemporan, Radu Aldulescu, care intr-un roman aparut in urma cu zece ani, „Amantul colivaresei”, a intiparit cu o deosebita forta expresiva acel cosmar caruia i-am fost martori si care inca se mai zvarcoleste in memoria noastra. Sa citam un fragment concludent: „Spre sfarsitul lui septembrie (1985, n.n.) abia am terminat si noi cu Morga. La vremea aceea intre cheiul Dambovitei pana dincolo de calea Dudesti si de-a lungul Cauzasilor pana spre Podul Marasesti, pamantul scurmat de senile fumega prin craterele fundatiilor si pivnitelor si peste vaile de cenusa si moloz risipite in dare de tocatura si grinzi de lemn si fier pritocite cu cioburi si garduri din plasa de sarma si fier forjat si cu vrafuri de tabla de acoperis, terciuite sub rotile basculantelor si copaci smulsi din radacina, cu trupurile scobite de rani mari ce se cicatrizau instantaneu in atmosfera saturata de praf, infasurati cu fire electrice peste frunzisuri laolalta cu fragmente de stalpi de beton, iar pe cioturile pitice de ziduri ramase in picioare se vedea culoarea intima a zugravelii si urmele tablourilor si afumatura de pe peretii bucatariilor, si pe dusumele se distingeau urmele mobilelor si covoarelor si totul se straduia sa aminteasca despre un trecut de mult lasat in urma”.
Ne oprim aici. Am ales fragmentul fiindca e un exemplu de proza realista si dureroasa despre ceea ce a fost odata. Acum nu mai raman decat ochii nostri care sterg neputinciosi atat acuarela amintirilor, cat si neantul de piatra.