Se spune, pe bună dreptate, că un creștin căruia i s-a arătat o dată în viață un semn de la Dumnezeu devine mai bun, mai iertător, mai înțelegător cu semenii și cu adversarii.
După ce i-a trecut glonțul prin lobul urechii stângi la mitingul din Butler, Pennsylvania, la o jumătate de centimetru de fatalitate, Donald Trump a promis că își va schimba radical discursul de investire la Conferința Republicanilor.
Speech-ul său din Milwaukee, în fața a zeci de mii de republicani, a fost unul empatic, calin și extrem de persuasiv. Prozodia (arta de a spune vorbe frumoase) a fost la înălțime. Inserarea detaliilor despre stările și crezul din timpul atentatului, asezonate cu sentimente față de cel ucis, cu inserții de noblețe ale spiritului și o stăpânire de sine greu de fabricat – demnă de șarpele biblic – discursul său poate fi o filă de poveste sau un exercițiu de manual de comunicare politică.
Fiind vulpoi de presă, pe noi, discursul nu ne-a păcălit. A transmis aceleași mesaje: securizarea granițelor, reducerea criminalității, reînnoirea economiei, încheierea conflictului internațional și restabilirea dominației energetice americane, plângând cu lacrimi de crocodil. Mai pe șleau, a înmuiat tonul pentru ca înțepătura să nu doară.
Nu știm, dar presupunem că, pe lângă scena cu inserții simbolice din templele ateniene, apariția sa în alb și proiecțiile feței sale înnecate în lumină, a avut un rol complementar de seducere a audienței și de provocare a subconștientului celor deja convinși.
Mai direct, discursul său a fost de tip „captatio benevolente”, însoțit de limbaje paraverbale complementare vorbelor transmise, cu unicul scop de a creea o transă fanilor săi.
Entuziasmul e greu de creat de către politicieni. Ei nu au aptitudinile și îndemânările unui Travis Scott, prezent la Costinești zilele trecute, să electrizeze la maxim suta de mii de fani.
Discursul calin, empatic – de-a dreptul maiestuos, am fi putut spune, dacă l-am fi catalogat drept King Speech – a avut principalul obiectiv să cucerească publicul nehotărât, cel în stare să răstoarne în final orice echilibru de forțe.
Inspirat probabil din Vargas Llosa, care a recunoscut că în alegerile din 1990 din Peru (când a pierdut în fața lui Fujimori), a greșit segmentându-și cititorii, Donald Trump și-a schimbat radical speech-ul, afirmând că nu există nicio victorie cu jumătate de Americă.
Deși a avut un discurs plin de îngăduință, blajin la o adică, cu apeluri dese la reunificarea națiunii americane și la oprirea luptei cu democrații, a înțepat adversarii ca o viespe din butoiul de miere, fără ca acțiunea să fie înțeleasă de tot prostul.
Potrivit presei conservatoare americane, apropiații lui Donald Trump recunosc că liderul s-a temut de glonț, vorbind în cercuri restrânse că adversarii vor să-l lichideze. Aceiași indivizi susțin că schimbarea la față de la ultimul miting s-a datorat experienței aproape de moarte. N-a fost niciodată posedat de frică, zic aceștia. Poate așa se și explică pumnul ridicat, imediat după rănire și strigătul de luptă: „fight, fight, fight!” Doar oamenii de forță știu să răstoarne evidențele în favoarea lor.
La ultimul discurs din fața celor mai reprezentativi republicani, ce i-a dispărut de pe față era ironia și dezgustul, atât de tonic și de evident pus în valoare la aparițiile trecute.
Resentimentele personale, impulsivitatea și apetitul pentru autoritarism le-a uitat, ca pe-o valiză-n gară, grație unui semn transmis de la Dumnezeu. De fapt, a și recunoscut că fără grija sa era pe altă planetă.
A făcut apel la înțelegere pentru adversari, doar că nu i-a plâns de milă contracandidatului său Joe Biden, covidat între timp.
Există în comunicarea politică și un rost al tandreților și al bovarismului etalat. Schimbarea la față a unui personaj poate fi o strategie câștigătoare. Vorba lui Machiavelli: scopul scuză mijloacele.
Campaniile electorale nu sunt tandrețuri de mers la fete pentru participarea ulterioară la sărbători galante.
Fiind un bătrân lup al politicii, Donald Trump a știut că, dacă-și trage o nouă față, iese în câștig. Să nu vă închipuiți că a devenit mai tandru, mai puțin acid, mai uns cu mir sfânt decât înainte! E același luptător, dar care, găsind o fereastră de oportunitate, a sărit într-o nouă stare, știind că o cursă prezidențială e altceva decât un film de pe Netflix.
A răni adversarul cu limba moale nu e tot o acțiune agresivă?
În cele trei luni rămase până la ziua alegerilor prezidențiale, Donald Trump nu trebuie să se ferească de glonț, ca de măgăruș, ci să ia totul în serios, fiindcă Deep State-ul e disperat. Nu vrea să împartă puterea cu un personaj incontrolabil. Puțini au avertizat că oamenii umbrelor sunt în stare chiar și de crime pentru a-și atinge obiectivele de putere. Nu au fost crezuți de masa nedusă în Purgatoriu.
Sunt mulți imbecili cărora pronia cerească nu le-a rezervat privilegiul unui semn și atunci cred în toate mesajele mefistofelice ale celor care nu vor să piardă puterea.
Realegerea lui Trump este despre cine va conduce lumea, iar șerpii veninoși și criminalii scoși din pușcării sunt gata de atac. Vigilența însă e mama înțelepciunii, parcă așa învățam noi la școală.
VOCILE LUMII
“La o săptămână după tentativa de asasinat, candidatul republican la președinția SUA, Donald Trump, a declarat vineri că a discutat prin telefon cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski și a promis că va pune capăt războiului Ucrainei cu Rusia. Trump a susținut în repetate rânduri că ar reuși să oprească rapid războiul, dacă va fi ales, dar aprecierile frecvente ale președintelui rus Vladimir Putin, reticența de a critica direct invazia rusă și sugestiile de retragere a SUA din NATO îi preocupă profund pe aliații Ucrainei,” scrie France24.
