In urma cu vreo 20 de ani, Ana Blandiana scria in tableta ei Atlas din Romania literara urmatoarele randuri: „Sunt obosita de linistea in care, miscandu-ma, fiecare gest si fiecare silaba imi rasuna amplificate anormal de un peisaj atat de mut incat devine invizibil. Sunt obosita de ideea de altfel milenara ca, din moment ce tacerea este intelepciune, intelepciunea nu poate fi decat tacere, intr-o argumentare a pasivitatii etern salvatoare, intr-o arhitectura a himerei in care mari blocuri de neant se inalta in inexistente, deci, indestructibile edificii. Ma sperie singuratatea in care cuvintele se nasc, se duc si dispar, fara sa intalneasca nici un obiect, un obstacol, ceva care, intorcandu-le pe ele insele, sa-mi dea, oricat de slab, iluzia unui raspuns…”
Tableta aceasta se numea In tacere si la momentul respectiv a fost socotita un text subversiv, ca altele publicate de poeta in acea rubrica, bunaoara, celebrul Merge si asa…
E limpede ca Ana Blandiana scria acele randuri in niste ani cand asista muta de uimire si de durere la felul in care toata Romania era distrusa, mai ales Bucurestiul in care era demolat cartier dupa cartier, lasand loc unor constructii care nu inseamna nimic, nefiind altceva decat, cum foarte inspirat spune autoarea, inexistente si deci indestructibile edificii. Randurile ei combateau sinistrul neant de piatra pe care Ceausescu il proiectase impotriva duhului unui popor si al unui oras. Lucrez acum intr-un asemenea neant si nu e zi data de la Dumnezeu in care sa nu ma ingrozesc de ce a fost in stare dictatorul sa faca doar in cativa ani. Totusi, citind acum, dupa doua decenii, aceste randuri, imi dau seama ca ele nu sunt deloc datate, in orice caz isi dezvaluie o surprinzatoare actualitate, de aici, evident, decurgand si valoarea lor. Ma sperie singuratatea in care cuvintele se duc si dispar… Pai, cand a fost mai singur scriitorul decat acum cand aproape tot ce scrie, ca sa nu zic chiar tot-tot, dispare fara sa intampine nici o rezistenta, fara sa starneasca nici o reactie, fara sa infioare auzul semenilor sai? Cand am fost mai orbi si mai surzi decat acum? Dictatura ne tampise, dar in mijlocul tampeniei generalizate mijea parca firul de iarba, oricat de plapand, al unei sperante, cel mai natarau dintre natarai tot avea clipa sa privilegiata de nadejde cand isi spunea ca pana la urma ceva-ceva se va intampla si ne vom recuceri ceea ce pierdusem, libertatea, iar odata cu aceasta, fericirea. Acum… Blocurile de piatra, marca Ceausescu, sunt mai imbatabile ca niciodata. Indepartarea in timp de anii cand Bucurestiul arata uman are loc inexorabil. Noile generatii pagane, frenetice si barbare defileaza zilnic intre Casa Poporului si Bariera Vergului, realizand ceea ce nea Nicu dorea dupa model nord-coreean, ca tinerii sa se incoloneze si pe bulevardul creat de el sa marsaluiasca numai muschi si zambet. Oare nu politica lui e cea care a castigat si nicidecum incercarile noastre disperate de a recupera trecutul si de a planta in sufletul fiecaruia macar o farama din icoana unei Romanii adevarate? Iata ca niste randuri din urma cu ani si ani abia acum parca isi dezvaluie subversiunea. Ca si romanul lui George Orwell, 1984, care tot acum isi probeaza valoarea, mai mult ca in 1948 cand a fost scris…
