Inainte de decembrie '89, figura maresalului Ion Antonescu era aspru flagelata. Fostul conducator al tarii era privit ca un odios criminal de razboi si atat. Cel putin asa fusese pe timpul lui Dej. Nea Nicu, mai ales in ultima lui faza, cand a permis ca in documentele oficiale sa apara si referiri la pactul Ribbentrop-Molotov, a mai imblanzit acest tratament, incercand sa-l aseze pe Antonescu in rama iubitorilor de tara. Nu-i vorba ca si romanul lui Marin Preda, Delirul, incercase inca din anii '70, cu voie probabil tot de la stapanire, sa-l reabiliteze intrucatva pe maresal. Dar asta a fost inainte de '89.
Imediat dupa aceea, Antonescu a inceput sa fie privit din doua unghiuri de vedere diametral opuse. Intr-un mod mai mult decat paradoxal si in acelasi timp extrem de jenant, a fost luat in brate de elogiatori notorii ai regimului defunct, ca C.V. Tudor si A. Paunescu. Revoltator! Adica un militar care prin tot ce a facut a tras in comunisti cat a putut, care a mers alaturi de Hitler pana la capat pentru a starpi comunismul de la radacina, care a lansat sintagma cu efect in epoca „cruciada impotriva bolsevismului” sa fie laudat si adulat de persoane precum cele deja amintite. Probabil, acesta a fost un plan pentru a semana in mintile noastre mari confuzii si a ne arunca intr-un vartej al neintelegerii din care sa nu ne mai dezmeticim.
Celalalt curent a venit dinspre cei care, cum am mai spus, sunt tentati sa scrie Aiud cu „a” mic si Auschwitz cu „A” mare. Pentru ei Ion Antonescu este un stalp al Holocaustului, o piesa importanta dintr-un mecanism sinistru, creat pentru a omori evrei si deci a calca in picioare drepturile fiintei omenesti. In general, cei care l-au incriminat si-l incrimineaza pe Antonescu sunt mari aparatori ai democratiei, ai libertatilor umane, ai unei societati pluraliste, laxe, emancipate. E de la sine inteles atunci de ce in ochii acestora, prin tot ce a facut, intruchipeaza numai raul.
Gratie distinsului istoric si memorialist Serban Radulescu Zoner, publicam in acest numar din aldine un text-sinteza, sobru si echilibrat, despre personalitatea maresalului, care a fost contextul in care a actionat, de ce nu putea sa actioneze decat intr-un anume fel, determinat pana la urma de vremea sa, careia i-a cazut victima. Asadar, la sase decenii de la moartea lui Antonescu parerile sunt impartite. Grav mi se pare faptul ca a ajuns imbratisat de persoane care nici nu ar merita sa-i lustruiasca cizmele. A avut destui adversari in timpul vietii si, daca in cele din urma, la proces, Iuliu Maniu, unul din adversari, a venit si i-a intins mana, nu acelasi lucru ar face probabil acum cei care nu vad in el decat un ucigas.
Cum se va scrie despre Ion Antonescu peste un veac? Dar peste 150 de ani? Va mai scrie cineva? Ce va insemna atunci istoria pentru cei care traiesc numai in prezent si au in minte numai gripa aviara?
Ca orice „mana de fier”, maresalul a avut idei fixe, iar orice fixitate, normal, strica. Intr-o epoca scapata de sub control a vrut s-o domine, ajungand dominat de catre aceasta. Oricum, cuvintele sale de la inceputul razboiului „Romani, va ordon treceti Prutul!” au de-a dreptul o rezonanta mitologica. E unul din putinele strigate cu adevarat romanesti ale secolului XX.
