Astăzi, în Aula Bibliotecii Academiei Române, ora 12:00, Petre Mihai Băcanu va răspunde cititorilor săi dacă a meritat să facă pușcărie pentru un popor ingrat, supus și lipsit de curaj.
Fondator al “României libere” de după 1989, ziar care se vindea într-un milion de exemplare, Băcanu a făcut aproape un an de pușcărie în 1989, pentru că împreună cu o serie de colegi ai săi – Anton Uncu, Mihai Creangă, Ștefan Niculescu Maier și tipograful Alexandru Chivoiu – a pus la cale tipărirea și răspândirea ziarului samizdat “România.”
În vârstă de aproape 80 de ani, Petre Mihai Băcanu a scris primul volum de memorii “Bilet de ieșire”, titlul fiind inspirat din documentul cerut autorităților Pușcăriei Rahova, înainte de eliberarea sa din 22 decembrie 1989 de către mulțimea eroică.
Băcanu a mărturisit că n-ar fi scris acest volum confesional despre o perioadă tristă din viața sa, dacă n-ar fi observat aroganța, tupeul și nesimțirea lui Gheorghe Burloi, anchetator al Direcției de Cercetări Penale de la Închisoarea Rahova, în timpul procesului lui Gheorghe Ursu, ucis de Securitate.
Petre Mihai Băcanu s-a ambiționat. Nu doar că l-a descris ca pe un satrap, un om fără Dumnezeu, un bezmetic loial regimului ceaușist, dar l-a și deferit instanței de judecată, cerând dovedirea calității sale de lucrător al Securității.
În urmă cu 30 de ani, așa cum mărturisește și Petre Mihai Băcanu în volumul de peste patru sute de pagini, l-am descoperit pe „Omul negru” – cum i se spunea de către victime – ascuns jurist în Prefectura București. L-am supus, la acea dată, unei anchete jurnalistice, pe care am publicat-o într-o ediție din iunie 1994, prezentată azi festiv în holul Bibliotecii Academiei Române.
“Bilet de ieșire” este o carte despre blestemățiile organelor de represiune, care au menținut aceleași metode de tortură aproape jumătate de secol. Ca o constantă a practicilor criminale, atât în anii ’50, cât și în ’80, victimele erau considerate bandiți, chiar dacă nu săvârșiseră fapte de drept comun.
Pot intui din argumentele dezvoltate în carte că răspunsul la întrebarea din lead este “da, a meritat!”. O mare parte dintre români i-au răsplătit curajul, în luna aprilie 1992, când cu prilejul vizitei de Paște a Regelui Mihai în România, aproape un milion de entuziaști au scandat numele său și al ziarului, în Piața Palatului Regal. Poate că mai mare recunoștință nici nu există.
De-a lungul paginilor cărții, a mărturisit că ideea de a lansa un ziar samizdat i-a apărut după ce a văzut represaliile editoriale la care a fost supusă Ana Blandiana, în urma apariției volumului “Motanul Arpagic”, retras din librării.
Răul se perfecționase în măcinarea echilibrului psihologic, traumatismul structurii lăuntrice destructurată generând zădărnicirea rezistenței, abrutizarea, înstrăinarea – rezultatul fiind omul fără identitate, “omul nou”.”
A făcut rost de litere de linotip (în acea vreme literele se turnau în plumb). Apoi, a fabricat o matriță. Culegerea textelor se făcea manual. Fiecare dintre corifeii ziarului samizdat și-a scris un articol eliberatoriu, o pledoarie de conștiință. La început, au vrut să le semneze, dar apoi din rațiuni de prudență au renunțat.
A fost turnat de un medic din Pitești, care ar fi trebuit să distribuie prima ediție pacienților săi și celor apropiați.
Pentru că regimul Ceaușescu se ferea de a avea deținuți politici, i s-a întocmit un dosar de drept comun, sub acuzația de speculă cu mașini. Vorba Omului negru: ”îți facem un dosar mic politic și unul mare de borfaș”.
În paginile jurnalului din timpul ciumei comuniste, nu doar cruzimea anchetatorului e fără margini, ci și încrederea acestuia că regimul Ceaușescu e nemuritor. Nici măcar în ziua eliberării, a fugii dictatorului cu elicopterul, torționarul nu se căiește. N-are niciun moment temerea că ar fi putut greși. Era învățat să fie stăpânul destinelor umane, nu-și imagina sfârșitul, fiindcă pentru el și tagma lui, nu exista așa ceva în instrumentarul de tortură.
Cartea este o evocare a iadului temnițelor românești din partea unei victime care a învățat pe timpul supliciului să-și ierte agresorii.
Imediat după ieșirea din închisoare, cârtitorii au lansat zvonul că mișcarea dizidentă a lui Petre Mihai Băcanu s-a făcut la recomandarea lui Volodin, corespondentul agenției de presă sovietică, în ampla acțiune a glasnostului. Autorul spulberă și această răutate, mărturisind că, în total, a stat de vorbă cu acesta doar 23 de minute. Mai mult, în timpul anchetelor prelungite, și-a bătut joc de torționarul său, destăinuindu-i că i-a solicitat rusului un Gost (o rotativă de mari dimensiuni). A doua zi a luat o mamă bună de bătaie, când mai marii anchetatori și-au dat seama de luarea peste picior cu o instalație care cântărea zeci de tone.
De departe cea mai așteptat jurnal este cel al destăinuirilor despre organizarea vizitei de Paști, din anul 1992, a Regelui Mihai. Cum a convins înaltele fețe bisericești că pot schimba istoria recentă invitându-l pe Suveran. Chiar și modul exemplar de conduită al autorităților. Toate poartă o aură de mister. Principalul artizan al vizitei și al multor mitinguri ale Alianței Civice a fost Petre Mihai Băcanu.
Vocile lumii
a mărturisit scriitoarea Ana Blandiana, la lansarea cărții “Bilet de ieșire”, a lui Petre Mihai Băcanu, de la Bookfest 2024.
„Fără ‘România liberă’, nu ar fi existat Opoziţie, nu ar fi existat Convenţia Democrată, nu ar fi existat Alianţa Civică, nu ar fi existat rotaţia de la putere din ’96, fără de care n-ar fi putut exista integrarea europeană. ‘România liberă’ a fost un ziar independent de puterea comunistă şi de urmaşii ei. ‘România liberă’ a fost ziarul care a sprijinit şi ne-a făcut să nu renunţăm, timp de 10 ani, noi, cei care stăteam mai mult în stradă. În loc să scriem versuri scriam sloganuri, proclamaţii,”
