Fenomenul sud-american e un mister impenetrabil pentru un european. E o alta lume, cu alti zei si cu alti demoni.
Toate legile firii functioneaza altfel acolo. Un prieten cubanez imi spunea odata ca noi, europenii, dansam ca si cum am fi surzi. Ritmul pleaca intr-o parte si noi in alta. Si e adevarat, pentru ca acolo se danseaza pe fiecare lovitura a tobei, si nu pe fiecare a doua sau a patra, ca la noi. Acolo batranii nu impersoneaza trecutul, ci intregul aproape perfect al timpurilor, sfera.
Pentru ca in America de Sud totul e muzica, e salsa ori samba ori merengue, iar batranii sunt atotstiutori.
La radio – in Cuba, in Chile, in Columbia, in Peru, in Ecuador – sunt posturi care transmit 24 de ore tango. In Europa triumfa manelele.
Cea mai mare surpriza mi-a fost furnizata de prietenul meu, obez si sublim mincinos fara prihana, un cubanez din Pinar del Rio (un fel de Moldova pentru Ardeal), unde si lor li s-a intamplat sa termine constructia si sa realizeze ca macaraua gigantica a ramas in mijloc, de s-au caznit zile intregi cu discursuri antiamericane la televiziune si elicoptere s-o scoata pe bucati.
Prietenul acesta al meu se numea Alberto Valdez Gonzales. Avea doua nume de familie, ca toti sud-americanii, unul al mamei si celalalt al tatalui. Cata scindare! Omul asta suferea cumplit cand trebuia sa coboare scarile la careul de ofiteri al navei. Un chin zilnic, zeci de minute inainte si dupa fiecare masa. Picioarele lui erau doar cu o idee mai subtiri decat cele ale podului de la Cernavoda. Am intrat odata intr-o discoteca in Havana si m-am straduit protector sa-i ofer scaunul cel mai confortabil. M-am inselat amarnic. A dansat ca un zeu patru ore fix, fara intrerupere. „Asere”, aici cine nu danseaza nu procreeaza, mi-a spus el in jargonul cubanez unic, desemnand fiesta salbatica a simturilor prin definitia infernului pe care toti incearca sa-l evite.
America de Sud e un fenomen care nu poate fi inteles pe deplin, ci doar trait si neuitat. Am urmarit discursurile lui Castro cu caietul de note in mana. E un vrajitor, un carismatic, un actor, un poet si un cinic diavol blestemat.
Vorbeste cu usurinta sase ore fara incetare, copiii si femeile mai slabe de inger izbucnesc in lacrimi, iar adultii fanatizati de poezia ireala a discursului lui politic duc mana instinctiv la macheta – sabia aceea cu care comunismul vencedor inca reteaza trestia de zahar si cu care jura din tot sufletul sa sfarame intr-un viitor ipotetic pana si satelitii de pe Marte ai imperialismului yankeu.
America de Sud e un dezastru social. Oamenii nu se mai casatoresc, perechea devine ceva mai stabila pe la 60 de ani, cand fiecare combatant are la activ cate sapte-opt casatorii anulate legal si mii de concubinaje episodice.
Trecutul romantic al femeilor si barbatilor nu se poate stabili cu ajutorul unui calculator cu opt cifre.
Se cunosc in autobuz, camello, cum li se spune in Cuba, pentru ca este un vagon lung, agatat de un cap de tractor si purtat astfel prin tot orasul ca un raufacator. Ajunge in statie la fiecare doua ore, cu intarziere de maximum o ora. Oricum, e intotdeauna o surpriza venirea lui. Chiar si pentru cei care au avut timp sa le creasca mari copiii intre doua sosiri ale monstrului. Barbatii urca si arunca privirea cercetasului in jur. Isi repereaza prada la capatul celalalt al „Camilei”. „Con permiso, con permiso”, isi face loc cu coatele, ajunge pana in spatele alesei si o sprijina tandru intr-un singur punct, cu un pedant spirit cavaleresc de lupta si onoare. Ea intoarce cu un aer putin plictisit capul, usor, de parca i-ar fi teama sa nu ameteasca. Daca ii place ceea ce vede, se asigura inca si mai mult de eficacitatea echilibrului. De obicei, chiar daca urca separati si anonimi, coboara mana in mana, indragostiti nebuneste, ca in prima zi, si se indreapta spre una din plajele consacrate, chiar daca umbra vreunui copac ii impiedica sa mai ajunga vreodata la ocean. Seara, fiecare se intoarce in sanul familiei compuse din cateva generatii de copii, de proveniente diferite, si batrani care locuiesc toti intr-o singura camera despartita corespunzator prin paravane de panza. Astfel, firesc si nestapanit, familia sporeste ca numar, in noptile cu luna plina, bunicii incurajeaza lupta pentru supravietuire de pe cealalta parte a baricadei cu strigate de moarte lui Batista, iar cei mici repeta la gradinita a doua zi jocurile si strigatele adultilor deprinse la Paravan.
Orice femeie cinstita poate fi imprumutata curiozitatii ei nesatioase cu o atentie de 20-50 de dolari, platibila chiar si la sfarsit. Sensibilitatea artistica a unei stele populare de la televiziune sau cinematograf poate fi stimulata cu 100 de dolari, ba chiar mai putin, in vreme ce un salariu mediu e de 10 dolari, iar un pui oriunde costa doi dolari gata preparat.
Orice femeie in Cuba a primit in viata cadouri de 20-50 de dolari, dupa norocul fiecareia, dar sigur de mult mai multe ori decat frecventa salariului de la stat. Bunicele povestesc celor tineri, surazand ca prin vis, cu ochii pierduti intr-un colt al tavanului, despre un marinar american, un pilot columbian, un pastor, ma rog, franturi de amintiri dintr-un intreg nerestituibil prin memorie neasistata de computer.In celelalte tari nu se petrec lucruri mai ortodoxe, doar pretul e mai elaborat. Si ritualul.
In plus, la Buenos Aires, Bogota, Caracas ori Brasilia, plecarea la cumparaturi nu exclude la intoarcere drumul definitiv al cimitirului. Se ataca in plina strada, copii, femei, adulti, bogati si saraci, cu cutitul, cu pistolul, cu mitraliera, cu grenada, in puscarii se doarme cate patru intr-un singur pat, de-a latul, si se evadeaza doar pentru a mai da o spargere, pentru a mai viola un copil, pentru a scoate maruntaiele unui turnator ipotetic.
Havana e singura capitala in care poti iesi noaptea la plimbare fara nici un risc.
Cine poate promite ceva Americii Latine? Cum poate rezolva democratia probleme ale stomacului si ale supravietuirii? E mai importanta libertatea decat viata? Pentru ca stomacul oricum ramane aproape gol, din Panama si pana la Punta Arenas.
Marquez stie asta. Blestematul de Castro stie si el prea bine ca minte. Tragedia e insa ca, mintind, chiar daca nu are dreptate, are cel putin carisma si iluzii palpabile pentru toti.
