Anume, nouă din zece antreprenori care au primit finanţare prin programul Start-Up Nation 2017 spun că nu şi-ar fi deschis o firmă dacă nu ar fi beneficiat de aceşti bani, arată un sondaj făcut de Consiliul Naţional pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii din România (CNIPMMR), cu sprijinul BCR, citat de Agerpres.
Sondajul a fost realizat în perioada noiembrie 2018 – februarie 2019 şi conţine răspunsurile a 380 de antreprenori beneficiari ai programului Start-Up Nation 2017. Aici încep însă discuţiile pe semantică.
Citirea seacă a acestei ştiri de presă duce la o concluzie simplă, alertă şi pozitivă: ce bine că Guvernul a pus la punct acest program şi astfel s-au născut peste noapte 10.000 de noi antreprenori care niciodată nu ar fi putut să se lanseze în afaceri!
Da, dar mai există şi o altă posibilă citire a acestei ştiri, într-o cheie mai puţin nerealist-festivistă şi mai legată de realitatea mediului de business: oameni care nu au avut habar până în 2017 despre noţiunea de business acum prăpădesc banii contribuabililor, daţi lor de stat ca să facă nişte afaceri despre care nici nu ştim exact dacă şi cât de rentabile sunt, dincolo de un plan de afaceri frumos aşternut pe o foaie de hârtie (în fine, pe calculator, într-un Excel).
În sprijinul acestei teze (care ar putea fi considerată de unii cârcotaşă) vine declaraţia lui Florin Jianu, preşedintele CNIPMMR. El a apreciat că rezultatul sondajului este negativ.
„O firmă înseamnă o oportunitate, nu să faci o firmă pentru un anumit program”, a spus Jianu. „Este nevoie de o îmbunătăţire şi credem că este necesară, în procesul de selecţie a câştigătorilor, şi o etapă în care să avem şi un interviu cu aceşti întreprinzători, să vedem care este dorinţa lor, viziunea lor. Să faci o afacere doar pentru a primi finanţare nu cred că este în regulă”, a detaliat acesta.
Nu doar atât, ceea ce este oarecum absurd e că ai impresia, aşa, că s-a anunţat în cartier că se dă mălai gratis dacă completezi un anumit formular şi imediat s-a format o coadă foarte lungă de doritori. Aici ajungem, pe de altă parte, la ceea ce mi-a declarat mai demult, despre Start-up Nation 2017, antreprenorul Octavian Bădescu.
“Nu aşa se creează antreprenori. Creăm o nouă categorie de asistaţi social. Prin finanţarea 100%, depăşim ultima frontieră a intervenţionismului guvernamental”, mi-a spus Bădescu.
Voi lista din nou ceea ce mi-a spus cu această ocazie antreprenorul. Ideea subvenţionării 100% a antreprenorului este eronată, pentru că contrazice definiţia antreprenoriatului. Antreprenorul e omul care îşi asumă riscuri. Finanţarea 100% elimină riscurile.
Un start-up este o afacere de mare risc. Taxele şi impozitele percepute de la contribuabili nu sunt destinate finanţării afacerilor de mare risc. Contribuabili nu au cum să fie întrebaţi dacă sunt de acord ca banii lor să finanţeze afaceri de mare risc.
Studiu de caz: un autor de proiect de business se duce la un afacerist cu planul său de business. Acesta spune că afacerea nu prea stă în picioare. Atunci, autorul proiectului se duce la stat şi ia bani. Aşadar, astfel formăm mentalitatea că statul e bun, iar omul de afaceri este rău, ceea ce e complet eronat.
Se creează iluzia existenţei capitalului cu zero costuri. Aşa ceva nu există. Există un randament al capitalului investit. A calculat cineva, până în prezent, care a fost randamentul celor 20 de milioane de lei (4,4 milioane de euro) investiţi de stat în mediul antreprenorial? Nici vorbă.
Voi termina parafrazând ceea ce am citit acum mulţi ani într-o carte scrisă de liderul de afaceri american Robert Kiyosaki despre ce se întâmplă în SUA. Chiar şi în ţara cea mai dezvoltată din lume, explică acesta, nu se ştie exact cum să faci şcoli de afaceri.
Oamenii de afaceri, de multe ori, nu reuşesc nici măcar ei înşişi să-şi înveţe progeniturile cum să facă afaceri şi ele. Şcolile de business, care încearcă să creioneze un fel de ştiinţă a afacerilor, dau greş. Iar aceasta pentru un motiv foarte simplu: în mediul de business real lucrurile sunt atât de complexe, dincolo de teoria economică, încât este aproape imposibil să înveţi asta la şcoală şi chiar în propria ta familie.
Şi atunci, dacă în Statele Unite sunt aceste probleme majore chiar de la rădăcina noţiunii de şcoală de afaceri, se pune întrebarea logică: cine suntem noi, în România, să statalizăm aceste noţiuni şi ce garanţii avem că va mai şi merge?
