Problema însă nu este să încheiem proiectul caselor de marcat electronice cu care sunt dotaţi operatorii economici şi cu asta, basta, ne-am relaxat, am rezolvat problema.
România liberă a publicat pentru prima dată un articol în print despre chestiunea caselor de marcat electronice pe 14 aprilie 2018. Dar subiectul a apărut pentru prima dată în ediţia RL online, pe 31 ianuarie 2014, când Finanţele au anunţat pentru prima dată: casele de marcat cu jurnal electronic sunt obligatorii.
Apoi au început derogările, prorogările, amânările, modificările, sistările şi iar anunţurile oficialilor, urmate din nou de derogări, prorogări amânări, şi tot aşa. Care este motivul?
Este un efort financiar realizabil de către orice actor economic să-şi ia o casă de marcat. Preţul începe de la câteva sute de lei. În schimb, pentru ANAF rezolvarea răspunsului instituţional adecvat este o provocare şi presupune un efort financiar considerabil, pentru că are o componentă IT&C foarte complexă.
O asemenea casă de marcat cu jurnal electronic, conectată la sistemul informatic al ANAF, trimite teoretic o tranzacţie la fiecare 10 secunde – câteva minute. Tranzacţie înseamnă şi pachetul de bomboane de 2,50 lei pe care şi-l ia copilul de la bodega din colţ, şi coşul săptămânal de cumpărături din hipermarket, în valoare de sute sau mii de lei.
Primul interlocutor cu care am discutat despre ce trebuie să facă ANAF pentru a răspunde adecvat instituţional a fost un IT-ist cu mare experienţă în sisteme informatice bancare. El mi-a declarat:
“Când vor începe să dea românii în serverele acelea cu tranzacţiile, or să crape. Am văzut noi cum funcţionează serviciile. Dacă un serviciu care nu este tranzacţional, cum este cel al cardurilor de sănătate, a crăpat, dar acesta?”
Fostul secretar de stat Gabriel Biriş îmi declara, tot în aprilie anul trecut, că atunci nu se făcuse încă nici achiziţia serverului. Când am auzit că în România se vorbeşte, instituţional, despre „server”, ca şi cum ar fi necesar un server unic, centralizat, monstruos, cu arteriole informatice răspândite-n toată ţara, ca organistul lui Cărtărescu, am ciulit urechile şi am început să discut cu diferiţii experţi şi responsabili. Hai să văd, poate am eu impresii greşite.
Nu aveam. Am aflat că în România, în fiecare moment, se fac foarte multe tranzacţii. Câte – nu am reuşit să aflu de la nimeni. Putem presupune că au loc 10 sau 100 sau 1.000 de tranzacţii pe secundă, dar câte – cu exactitate nu ştim.
Putem presupune că zilnic se fac în România milioane de tranzacţii, dar exact câte nu avem idee. E Pampas. Trai neneacă, lumea evaziunii fiscale în floare, trebuie să contextualizezi, ca Fisc, fluxurile financiare, ca să descoperi că într-un loc lucrurile „nu se pupă”.
Aşadar, soluţia cumpărării unui super-server central imens nu cred că este viabilă şi fiabilă. S-ar putea ca, vorba interlocutorului meu, atunci când vor începe să dea românii cu tranzacţii în server, acesta să cadă, ca la un atac informatic de DoS.
Chestiunea este una direct legată de informatizarea ANAF – un proiect cu Banca Mondială în care am primit bani şi nu îi folosim. Dacă dl. Daniel Vâlcu vrea până la finalul anului, îi urăm succes. Dar va fi greu, şi nu ne referim la căblăraia aruncată-n dezordine peste tot, la Centrul Naţional de Informatică, din MFP, despre care iarăşi am scris.
Ne referim la faptul că, atâta timp cât nu ştii câte tranzacţii ai, nu ştii ce trebuie exact să faci. Şi nu ştii nu numai câte tranzacţii ai, ci nici: câte tranzacţii sunt, în medie, la nivel de judeţ?; care sunt judeţele cu cele mai multe tranzacţii/care sunt judeţele cu cel mai mare volum de bani tranzacţionat?; care cu cele mai puţine/cel mai mic volum de bani tranzacţionat?; care sunt conurbaţiile de trafic mare de tranzacţii (probabil Bucureşti şi aria sa metropolitană, Cluj, Iaşi etc., dar nu ştim anume la ce nivel)? ş.a.m.d.
Care ar fi soluţia? Realizarea unui proiect-pilot într-o regiune unde se estimează că sunt mai puţine tranzacţii, apoi replicarea sa la nivel naţional.
Este jenă mare pe acest subiect, pentru că, în prezent, conform legislaţiei fiscale, agenţii economici din ţara asta stochează tranzacţiile pe baze de date de firmă, aşteptând informatizarea ANAF. Ei? S-au informatizat. Au stocat la date despre tranzacţii, conform legii, de nu mai ştiu de ei. Fiscul nu răspunde instituţional.
După ce se va face această informatizare însă va începe partea cea mai frumoasă. Este absurd să te apuci să analizezi toate tranzacţiile de covrigi, ţigări şi gumă de mestecat din ţară, e vânare de vânt. În schimb, când vei avea, tu, Fisc Român, nişte baze de date imense la dispoziţie, va trebui să ştii ce să faci cu ele, cum să le foloseşti.
Pentru combaterea marii evaziuni fiscale. Aceea este prioritatea.
