Vasile Mutu, un bărbat rom, a încercat să ceară azil politic în SUA, împreună cu băieţelul său de 4 luni, pe motiv că în ţara sa, România, era persecutat etnic. A fost prins de autorităţile de frontieră, reţinut, iar copilul i l-au luat şi l-au dat în custodia unei familii din Florida.
Reportajul este dramatic. Reporterii The New York Times merg acasă la familia de romi din judeţul Vâlcea. Li se pozează casa cea mai mică, dintre cele trei căsoaie, şi se plânge pe umeraşe din înaltul tipar New York Times. Momentul culminant al melodramei politice – da, politică, am să explic de-ndată – a apărut pe la mijlocul textului, lung cât o zi de post, când reporterii celebrului ziar american au susţinut că mama, Florentina, s-a plâns că medicii români i-au legat trompele (au castrat-o, în limbaj public) fără voia ei.
De la realitate la propagandă e doar un fir cât o minciunică.
Dacă la noi propaganda e mai simplă şi mai directă, cu plăcuţa suedeză în dinţi şi cu tot arsenalul militar şi civil împotriva Adinei Florea, „nou duşman al sistemului“, care ar fi singurul ce ar mai putea controla prin Secţia de Investigaţii a Magistraţilor abuzurile binomului, peste Ocean e cu mai mult corason.
Ce a mai făcut Trump? De ce aşa o desfăşurare de forţe mass-media? Uşor cu pianul pe scări! Că vine şi duma. De top. De New York Times. Asta în aceeaşi perioadă cu apariţia scandalului Sorina. Tot fată de romi. Câtă coincidenţă? Câtă corectitudine politică în acelaşi timp? Totul pare cusut cu aţă albă. Frontiere. Ţigani. Copii luaţi cu japca de autorităţi de la părinţi. Două ţinte dintr-un foc. Preşedintele SUA şi legislaţia română privind adopţiile internaţionale.
Mult fake-news, cât să ţină lacrimile pe corneea naţiunii americane.
Asta cu trompele legate, fără voia mamei, e de porc. Jurnaliştii de la „Libertatea“, spre cinstea lor, au mers pe firul poveştii spitaliceşti. Şi au găsit consimţământul ei scris. A fircălit câteva litere din ce a învăţat în puţinii ani de şcoală: „tompe“, în loc de „trompe“.
Hop şi placenta cade! Nu-i aşa?
Baby Constantin e la orele acestea pe buzele tuturor americanilor. Toţi îi plâng de milă. Notorietatea lui nu este dată dintr-un interes pur jurnalistic, jumătate din text fiind fake, dar cine să raporteze New York Times pentru fake-news?
Ziarul s-a gândit cum să scoată lacrimi dintr-un caz. A escaladat adevărul. A sărit peste gardul proprietăţii romilor din Olteni, arătându-le proprietăţile doar dintr-un unghi de bojdeucă, minţind că medicii i-au legat trompele femeii fără voia sa, că personalul medical românesc a luat şpagă la naştere, că săracul tată e o victimă a politicii contra imigranţilor lansată de Trump. Mutu are pe numele concubinei mai multe case. Reporterii „Libertatea“ le-au descoperit.
E emoţie colectivă, ce mai! Doar şi Iohannis tot prin emoţie a ajuns preşedinte. A şi recunoscut asta.
În fond, Sorina şi, acum, Baby Constantin sunt berbeci politici. De lovit în România legea adopţiilor internaţionale şi în SUA ordinul preşedintelui de separare a părinţilor arestaţi de copiii lor, ordin anulat de justiţia binomului american.
Nu sună a luptă cu gloanţe oarbe?
Demult în SUA presa nu mai e doar un watch-dog, un simplu câine de pază al societăţii. E un instrument de putere. De prostit lumea care se adună ca la urs.
Prin anii ᾽90, pe când aveam un fellowship la câteva ziare americane, într-o vineri seară, ţup pe NBC se prezintă un caz dramatic. Sigur, tot cu copii. Era povestea unui orfelinat de lângă Galaţi, în care, de foame, micuţii mâncau var de pe pereţi. Reporterii filmau mizeria în care locuiau micuţii. Am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe Aurel Dragoş Munteanu, ambasadorul României de la acea vreme la Washington. L-am rugat să urmărească subiectul. I-am atras atenţia că mie mi se pare că are un scop ascuns. Mi-a spus să las prostiile şi să vin să bem nişte sticle de vin. Toată seara am încercat să-l conving că subiectul mâncatului de cretă nu e doar jurnalistic. Nu m-a crezut. A doua zi, ţup, un ditamai teledon. În două zile s-au strâns, printre lacrimi, 1,4 milioane dolari. A patra zi, mă trezesc cu un telefon de la cabinetul lui Burt Gurdon, membru al Camerei Reprezentanţilor din partea Partidului Democrat. M-am prezentat la ora fixată la biroul său. M-a primit de îndată. Extrem de arogant, m-a întrebat de ce-l jignesc. Nu pricepeam la ce se referea. Venisem fără veston. Asta l-a deranjat. Eram doar în cămaşă. Ca să sparg gheaţa de tensiune, i-am spus că la noi haina şi cravata se poartă doar duminica la biserică. A râs. Mi-a dat să citesc o declaraţie pe care urma să o prezinte de la tribună. Ce credeţi că era în document? O solicitare de ridicare a Clauzei naţiunii cele mai favorizate României, pentru că nu are o lege a adopţiilor internaţionale. I-am spus că nu cunosc subiectul. Mi-a întins proiectul de lege privind adopţiile internaţionale, pe care Parlamentul român trebuia să-l adopte de îndată, scris şi în engleză, şi în română. Era gata pregătit. Mai mult, mi-a dat o listă de americani care au adoptat copii din România. Trei weekend-uri le-am petrecut acasă la mai multe familii. Îl ţin minte şi acum pe Gelu (trebuie să aibă acum vreo 30 de ani), un tânăr din Focşani. Mi-a adus globul mare pământesc, a pus degeţelul pe zona în care se află România şi şi-a rezemat capul în pieptul meu: „We are from the same country“. M-au înduioşat zicerile lui. Câteva lacrimi de scorpion mi-au năpădit pleoapele, nefiind un sentimentalist.
Evident că ambasadorul luase foc. Îl sunase Ion Iliescu. M-a chemat la ambasadă, dar n-am mai vrut să merg. Pe vremea aceea mă bucuram că i s-a mai tras un bobârnac preşedintelui neocomunist. De fapt, era un bobârnac la adresa României.
Am păstrat într-un sertar notiţele şi pozele cu micuţii copii adoptaţi. Urma să scriu o carte. Mi-au dat spargeri de mai multe ori. Dar la ultima mi-au dispărut şi fotografiile, şi notiţele. Nici astăzi nu ştiu cine este autorul furtului de poze. Nu vă gândiţi la hoţul civil. Ci la cel militar.
Povestea cu copii scoşi din joben în interesul unor finanţatori pitulaţi în vreo insulă e veche de când lumea. Doar lacrimile smulse sunt mai noi. De crocodil.
Şi era să uit. Târziu, la unul dintre cursurile mele pe administraţie, am dat peste fostul director al orfelinatului de lângă Giurgiu. Oengeu᾽ care a făcut fundraising, curat-murdar, cât a trimis în orfelinatul pentru care s-au stors inimi şi portofele. Vreo 30.000 de dolari. Vă daţi seama? Dublu câştig. Şi pentru oengeu, şi pentru avocaţii care se ocupau de adopţiile internaţionale. Mâna întinsă care nu spune povestea nu primeşte pomana… De la film la realitate e doar un simplu dislike.
