Pentru cine râde acum de mine, crezând că autorul acestor rânduri şi-a pierdut minţişoarele sale şi a dat în mintea copiilor, mergând pe trotinetă, îl informez că greşeşte. Există trotinete clasice, la care „dai talpă” – cum se spune, construite pentru oameni maturi, nu pentru copii. În Occident, ele sunt numite „scooter”.
În al doilea rând, ceea ce pare din afară o joacă de copii e în realitate un sport foarte solicitant. Trebuie să respecţi o serie de reguli şi să fii foarte atent, altfel faci accident. Nu e de joacă deloc. Trotineta are roţi mici, nu e ca bicicleta.
Orice dâmb sau mică groapă, care nici nu sunt simţite de bicicletă, e o provocare pentru un trotinetist. Roata mică a trotinetei se comportă cu totul altfel, iar trotineta te aruncă de pe ea de nu te vezi.
Mai e o diferenţă faţă de bicicletă: trotineta este mult mai solicitantă fizic. După cinci kilometri pe trotinetă – care oricum reprezintă un efort fizic remarcabil, pentru avansaţi, eşti stors. Cu bicicleta, poţi pedala prin toată Capitala, fără probleme.
Trotinetistul practică un sport dezechilibrant, ce solicită inegal articulaţiile genunchilor şi cele cocso-femurale. Piciorul de sprijin trebuie schimbat ritmic, pentru că altfel, solicitate mult timp, articulaţiile obosesc şi se uzează, apărând leziuni.
Pe bicicletă, provocările sunt altele. Stai pe şa şi pedalezi. Nu eşti într-un continuu dezechilibru, viteza e mai mare, ca şi stabilitatea. Niciodată, când sunt în trafic, pe trotinetă, nu merg în sensul de mers al maşinilor, ci pe contrasens, pe lângă trotuar, ca să văd ce-mi vine din faţă şi, oricum, merg destul de rar pe carosabil. Cel mult noaptea, când acesta e aproape liber. Ori ziua, spre trotuarul sau pista adecvată.
Simt o nevoie constantă să am pistă de biciclete şi trotinete, pe care să circul. Nu am piste cum mi-aş dori. Este o prostie să mergi pe o pistă care coteşte în unghi drept, printre popii de interdicţie plantaţi, primarii care fac asta nu ştiu ce înseamnă ce au făcut, ca să mă exprim elegant.
Adaptez viteza şi alura la încărcarea trotuarului. Dacă sunt pietoni, îmi fac simţită prezenţa spunând pardon, tuşind, dând semne că sunt în spatele oamenilor. Dacă e înghesuială, cobor de pe trotinetă şi merg pe lângă ea, aşteptând să am loc din nou.
De ce am scris toate acestea? Pentru că au apărut trotinetele electrice, care, faţă de cele mecanice, sunt efectiv un pericol în trafic. În primul rând, mulţi posesori de trotinetă electrică nu au început cu cea mecanică şi nu au nici condiţia fizică necesară, nici dexterul celor ce au mers sau merg pe cea mecanică.
Totuşi, viteza lor este mult mai mare. Trotineta electrică are roţile mai groase, eventual cu diametrul mai mare, motiv pentru care sunt mai adaptate la carosabilul plin de dâmburi şi gropi de la noi. În general, locatarii de pe trotinetele electrice au o mentalitate ciudată.
Cei ce stau pe trotinetele electrice nu practică un sport, aşa cum l-am descris mai sus. Le plac viteza şi faptul că sunt, simultan, şi foarte silenţioşi. Efectiv, nici ca pieton, nici ca şofer, nu simţi şi nu ştii nimic, apoi, deodată, te trezeşti cu o chestie care te şterge la câţiva centimetri. Foarte periculos! Dacă exact în acel moment ai dus mâna la ureche, să te scarpini?
La apariţia maşinilor electrice, una dintre marile probleme ridicate de strategii din Transporturi a fost faptul că aceste vehicule sunt mai greu previzibile în trafic. Nu se aude zgomotul de la motorul clasic cu combustie, care este un semnal că se apropie un vehicul, aşa că se produc multe accidente de circulaţie.
Este de-ajuns să se întâlnească un iresponsabil, care să fie cu mintea-n bălării, la trecerea de pietoni, cu un pieton neatent, care ştie că trece regulamentar, pe verde, şi nu se uită, şi tragedia s-a produs. Acum, să adaptăm acest risc la trotineta electrică.
Este la fel de fâşneaţă ca „vitezanul”, dar acela trece printre maşini zbârnâind, deci făcându-şi anunţată astfel prezenţa. Trotineta electrică nu scoate nici cel mai mic sunet, nici cât cea mecanică, la care mai zornăie rulmenţii.
Mai mult, pentru că în capul locatarului static de pe trotineta electrică este un sentiment care-l face să se creadă maşină, el merge pe lângă şi printre maşini, în sensul de mers al acestora, comportându-se ca un „vitezan” şi creînd mari pericole în trafic. La cât de mic este comparativ cu un vehicul, trotinetistul e greu de văzut în oglinzile retrovizoare şi poate fi oricând făcut praf de o maşină.
Sunt însă profund contra ideii interzicerii trotinetelor electrice. Municipalităţile trebuie să se adapteze la vremuri şi să creeze piste speciale pentru biciclete, trotinete mecanice şi electrice, aceasta este soluţia. Interdicţia e semnul incapacităţii manageriale.
Cine nu se adaptează la vremuri şi nu găseşte soluţii (inclusiv legislative, cum ar fi stabilirea unor reguli de bun simţ în Codul Rutier, de exemplu despre cum şi unde au voie să apară trotinetele electrice şi ce conduită trebuie să aibă în trafic) poartă răspunderea victimelor care apar. Şi au început să apară deja…
