Taurul trebuie luat de coarne. Dar cine este taurul? Pentru a afla răspunsul la această întrebare zoo-politică, trebuie să vedem, mai întâi, cine este toreadorul.
Dacă privim înspre Vest fără binoclu, vedem că – deși șifonat serios de rezultatul votului europarlamentar – tandemul franco-german va stăpâni din nou UE. Dl Macron, de orientare (politică) incertă, a reușit s-o îmbârlige pe dna Merkel, incertă de tot peste doi ani, fluturându-i prin fața ochilor o nemțoaică franțuzită, care, deși oficial se declară creștin-democrată, nu știm dacă, în realitate, e de stânga sau de dreapta – și probabil nici ea nu știe. Profitând de pierderea majorității de către alianța (și-așa ciudată) PPE-Socialiști, președintele francez – venit în marș forțat cu freza făcută de madam Le Pen – s-a transformat, în Europa, într-o balama unsă cu toate alifiile. Fără el, Merkel nu poate guverna așa-zisa uniune. Dar, deși cei doi par lipiți mai dihai decât emisferele de Magdeburg, fiecare face și jocuri pe la spatele celuilalt – printre ele apărând, mai la coadă, și candidaturile la președinția României.
De partea franceză, după retragerea șefei delegației autohtone, a apărut surpriza la drum de seară. (Doar pentru neofiți). Nepotul Julien a devenit, chiar el, șeful grupului parlamentar Renew Europe, evident de orientare tot incertă. Adică, pe față așa-zis progresiști, pe la spate – neomarxiști. Nu e un secret pentru nimeni că dl Cioloș vine după prestații controversate, atât în funcția de prim-ministru al guvenului “zero”, cât și în cea de comisar pentru Agricultură, calitate din care unii ar putea să jure că a stopat subvențiile către fermieriii românii, avantajându-i pe cei francezi. Ceea ce e grav, dar nu suficient pentru a schimba părerea milioanelor de votanți USR-PLUS, care preferă să creadă că toate adevărurile neplăcute despre favoriții lor sunt minciuni. Din păcate, cine crede că personajul e îmbrățișat de Macron pentru calitățile lui profesionale și c-ar fi cinstit – ori e prost, ori e nebun. Cioloș este sluga lui Macron. Punct. Așa cum nici dna Kovesi – dacă va fi numită – nu va fi numită pentru altceva decât pentru serviciile pe care le poate aduce tandemului Berlin-Paris. Restul nu este tăcere, ci o gargară bună de amețit prostimea, care își proiectează năzuințele în personaje special inventate ca să i le întruchipeze. Așa cum rușii aveau nevoie de cozile lor de topor în România colonizată – gen Petru Groza, tot astfel și UE are nevoile de cozile ei de topor în România “democratizată”, gen Dacian Cioloș. Amândoi pretind, istoricește, că vor binele poporului. Care popor, cel român?? (Nota bene, comparația vrea doar să indice similitudini de impunere, modelele impuse fiind însă, evident, complet diferite, incomparabile și ca scop, și ca instrumentar. Totuși, în anii ‘90, când militam cu ardoare, din acest colț de pagină, pentru aderarea la UE, nu credeam să-nvăț a o scrie vreodată.)
De partea germană, dl Iohannis este, explicabil, susținut de dna Merkel, din al cărei cuvânt nu iese. Dar președintele nu ne-a lămurit care a fost – dacă a fost – cadrul de negocieri și ce a cerut România în schimbul sprijinului acordat partidei germane la împărțirea plăcintei. Prin contrast, am văzut ce a cerut prim-ministrul Bulgariei pentru țara lui. Nu înseamnă că a și obținut, dar măcar a cerut. Dă bine la popor. În rest, și la ei, pentru adepții integrării în absolut, narușenia și jolt carton! Mai vocal a fost dl Rareș Bogdan, acest Adrian Păunescu après la lettre, care, fie și cu batistuță, cel puțin, față de dl Cioloș, măcar e patriot. Leka notch.
În caz că ordinul intern pe unitate va fi ca dl Barna să candideze, dlui Cioloș i s-a promis prim-ministru după alegerile parlamentare de la anu’ – adică blana ursului din pădure. Dar parcă postul cu pricina a fost deja amanetat de PNL, scop în care dl Orban face de mult ture-ture în spilhosen în jurul Palatului Cotroceni! În plus, dacă Cioloș ar veni la Palatul Victoria, ar trebui făcut un nou referendum, care să-l anuleze pe cel din 26 mai, și să-i permită agronomului să dea iarăși cu hârlețul – noaptea, ca hoții – ordonanțe de urgență pe Justiție, așa cum vrea pruna lui. Complicat. Cert este că, oricine ar candida din partea franceză – Barna sau Cioloș, identificarea zoomorfică este aceeași: taurul este unul – România, iar toreadorii sunt doi – Germania și Franța. Dacă nu se cade la pace la nivel local, atunci un telefon pe linia scurtă Paris-Berlin va rezolva problema. “Îmi dai mie România și iei tu Bulgaria sau altceva ? Eu ți-am votat-o pe Ursula, cred că-mi ești datoare… ”
Mai rămâne o întrebare: cine strigă “ole” din tribune?
Aici intră în discuție partea PSD-istă., care, refuzându-l pe dl Tăriceanu, își pecetluiește soarta de spectator. Am spus în nenumărate rânduri că, dacă vrea să aibă o șansă la prezidențiale, alianța de la guvernare trebuie să aibe candidat comun. Altfel, PSD, de unul singur, în turul doi s-ar putea să intre, dar nu-l va câștiga niciodată. Iar ALDE izolat – ca și Pro România, de altfel – nici vorbă.
Insistența cu care PSD vehiculează alte nume decât Tăriceanu ne duce cu gândul ori la prostie, ori la… blat cu adversarul. În timp ce dna Birchall are gura plină de mult europenism (în unele cercuri se vorbește că, întrucât traduce repede, va fi chiar următorul premier), dna Dăncilă este mai ponderată. Dar readmiterea în cercurile bune are – și pentru domnia sa – un preț. Orice reinserție crează obligații. De aceea, candidatura unui loser propriu poate fi un compromis acceptabil de toate părțile. Motivația scorului slab, sub prag, cu care a fost creditat ALDE în 26 mai nu funcționează, deoarece apare din ce în ce mai clar, pe de o parte, că nu acela a fost scorul real, ieșit din urne, iar, pe de alta – că liderul democrat-liberal are o anvergură și o atractivitate mult mai mari decât cele ale partidului.
Ce îl recomandă pe dl Tăriceanu pentru Cotroceni? În primul rând – și cel mai important – ar avea stăpânirea de sine de a lăsa competiţia dintre partide să se desfăşoare strict politic, fără interferențe și protocoale. Nu va fi, în același timp, și arbitru și jucător. Pe unde a fost, a rezistat bine viciului puterii. Nu manifestă plăceri metafizice, de genul joaca de-a Dumnezeu, având altele, mai curând pământești. Cu experienţa acumulată de 30 de ani în toate funcţiile de vârf, are cel mai marcat profil de om de Stat de pe scena politică românească. Neconflictual din fire, nu-l suspectează nimeni că e în stare de vreo vânătoare de vrăjitoare sau de răzbunări umorale, care, forțamente, nasc contra-răzbunări şi macină astfel ţara. La momentul de maximă dezbinare pe care îl trăim, n-ar fi exclus ca o majoritate a electoratului să-l considere omul potrivit pentru revenirea în băierile normalităţii. În orice caz, este crucial chiar pentru definirea identității de gândire a electoratului – în sensul dacă dorește sau nu ca România să fie doar o afacere franco-germană – ca unul dintre cei doi competitiori să fie Tăriceanu. Și asta nu se poate face fără PSD.
Față de el, candidatura lui Teodorovici, alias Strecorovici, este o glumă. Înțelegem că ministrul de finanțe – care mai mult pute a oportunism decât a Chanel Blue – are totul (inclusiv fotoliul dnei prim-ministru) la mână, cu alocările și re-alocările lui bugetare, dar a ceda fantelui de Bamboo și nevoilor lui narcisiace va transforma poporul PSD-ist într-o coridă tristă. Orlando joacă ping- pong cu Dăncilă, care îl amenință șăgalnic: „Te ramaniez…” Ne amintim că și Kovesi “glumea” cu apropiații: “Te arestez…” (Și chiar așa era.) Nimic nou sub soare, când ai puterea în mână, îți vine a juca ping-pong cu dânsa.
Probabil că – femeile fiind majoritare – Orlando participă la cursă pe principiul brevetat de Petre Roman la APACA, în eposul post-revoluționar timpuriu: “Nu vrem Kent, nu vrem valută, vrem ca Petre (etcetera).” Problema este că timpurile s-au schimbat, s-a trecut de la idealismul comunist al sentimentelor curate la pragmatismul capitalist al sentimentelor sponsorizate și, ca urmare, e nevoie și de valută. Or, Orlando – chiar dacă are multă valută la dispoziție – nu credem că o are atâta.