Locuința regelui de la Westminster Hall a atras mulți oameni. În prima zi, 12 februarie 1952, aproape 80.000 de persoane au trecut pe lângă catafalc. Mulți așteptaseră la cozi toată noaptea. La primele ore ale diminineții, cei fără pături stăteau întinși pe pavajul înghețat pentru a se încălzi. Inițial, ușile trebuia să se închidă la ora 22:00. Dar, decizia a fost schimbată, iar ușile au fost închise după ce ultimul îndoliat și-a făcut apariția, scrie The Telegraph.
„Trec mii de oameni prin sala istoriei în timp ce se scrie istorie”
Pentru cei care nu au fost martori oculari, o relatare memorabilă a fost oferită de comentariul radiofonic al lui Richard Dimbleby: „Trec mii de oameni prin sala istoriei în timp ce se scrie istorie”.
Două zile mai târziu, într-o dimineață înnorată și încețoșată, un cortegiu lung de peste 1 km și-a început călătoria de la Westminster Hall la Paddington Station. Într-o trăsură, în urma sicriului au venit Regina, Regina Mamă Elisabeta, Prințesa Margareta și Prințesa Regală, toate înbrăcate în negru, urmate pe jos de cei patru duci regali – Edinburgh, Gloucester, Windsor și Kent. Salutări de artilerie de 56 de tunuri au fost trase în Hyde Park și la Turnul Londrei. Big Ben a sunat 56 de ori, unul pentru fiecare an din viața regelui.
Deși regele George al VI-lea avea un istoric de sănătate precară, moartea sa în februarie 1952 fusese un mare șoc. Valetul lui, care i-a adus ceașcade ceai de dimineață, l-a găsit. Murise în somn, după o luptă cu cancerul pulmonar.
Puțini ar fi putut fi mai surprinși de moartea subită decât fiica lui cea mare. Prințesa Elisabeta și soțul ei de cinci ani au fost menajați de ultima boală a regelui. La 6 februarie 1952, ei se aflau în Kenya la o cină de stat în timpul primei etape a unui turneu în Commonwealth, iar vestea morții tatălui ei a fost transmisă la Guvernul din Nairobi în dimineața următoare.
După ce a durat ceva până au reușit să citească mesajul (carta de coduri era închisă într-un seif și au existat unele dificultăți în găsirea cheii), lui Philip i s-a comunicat vestea și el a fost cel care și-a consolat soția. Regina nu a manifestat nicio emoție puternică, dar și-a cerut scuze celor din jurul ei pentru că le-au stricat vizita în Kenya.
Regina era doar o copilă
Winston Churchill era încă în pat când a aflat. „Când m-am dus în dormitorul primului ministru”, a spus secretarul său Jock Colville, „el stătea singur, cu lacrimi în ochi, privind drept și nu citea nici actele oficiale, nici ziarele. Nu îmi dădusem seama cât de mult însemna Regele pentru el.
„Am încercat să-l înveselesc spunând cât de bine se va descurca noua regină, dar tot ce a putut să spună a fost că nu o cunoștea și că era doar o copilă.”
De fapt, Churchill o întâlnise pe Elizabeth cel puțin o dată, când avea doar doi ani. În 1928, după o vizită la Balmoral, i-a spus soției sale Clementine că Prințesa este „un personaj” cu „un aer de autoritate… uimitor pentru un copil”.
În timp ce Regina și Ducele au mers înapoi la Londra, un mesaj radio de la Regina Mamă a fost predat Elisabetei. „Maestatea Sa… Toate gândurile și rugăciunile mele sunt cu tine… Mami.”
Au fost anulate mai multe evenimente
În timp ce dulgherii de la Sandringham construiau un sicriu de stejar elegant, cinematografele și teatrele au fost închise, programele BBC au fost anulate, cu excepția buletinelor de știri și a muzicii solemne, au fost amânate evenimentele publice și sportive. În cele trei zile de doliu, bărbații au fost îndemnați să poarte banderole negre și cravate negre. În anii 1950, moartea monarhului a fost văzută ca o zguduire uriașă a structurii politice și sociale.
George al VI-lea a domnit într-un moment excepțional din istoria Marii Britanii. Rămas la Londra, el ajunsese să fie simbolul viu al hotărârii țării de a învinge nazismul. Pentru aceasta, el și familia lui, care ar fi putut cu ușurință să plece în Canada, și-au câștigat respectul universal. Odată cu moartea lui, oamenii sa-u temut că ceva rău se va întâmpla . Tânăra regină era conștientă de acest lucru. Ea a fost hotărâtă că nu ar trebui să renunțe la standardele stabilite de tatăl ei și de tatăl său, George V, înaintea lui.
Prima imagine de neșters a noii domnii a fost a tinerei regine coborând din avion pentru a fi întâmpinată de Churchill și de un grup de consilieri în vârstă, în costum de negru. Ea a coborât scările pasagerilor într-un mod vioi.
La primul ei Consiliu Privat, ea a făcut Declarația de Aderare, hotărând să urmeze exemplul de slujire și devotament al tatălui ei. Și într-o transmisie către națiune, ea și-a așteptat cu nerăbdare încoronarea pentru care se pregătea „cu rugăciune și meditație”. Ea a făcut apel la publicul ei să se roage pentru ea.
Era o declarație de intenție care era în același timp o asigurare a continuității și o privire în perspectivă către o a doua epocă elisabetană, deloc asemănătoare cu prima, dar cu aceeași promisiune a unui viitor strălucit.
La câteva zile după moartea lui George al VI-lea, în timp ce Marea Britanie era într-o perioadă proastă din punct de vedere financiar, Cabinetul și-a făcut timp să discute despre data încoronării. După șase ani de război, o Marea Britanie puternic îndatorată încă se lupta să se adapteze la o economie pe timp de pace. În calitate de ministru al locuinței și în curând candidat la conducerea partidului, Harold Macmillan a notat în jurnalul său: „A existat un acord general că nu ar trebui să fie anul acesta.”
„Va avea un efect de echilibrare anul viitor”, a spus Churchill. „Oricum ar fi, vom organiza Festivalul Marii Britanii.” Se opusese Festivalului din 1951 ca fiind o afacere exclusiv civilă, fără niciun rol pentru Commonwealth și Imperiu sau pentru forțele armate.
În iunie 1952, o proclamație care stabilește data încoronării la 2 iunie 1953 a fost semnată de regină. În același timp, 42 de membri ai Consiliului Privat au fost numiți într-un Comitet de încoronare. Doi duci regali, Edinburgh și Gloucester, au fost sprijiniți de o duzină de colegi ereditari. Arhiepiscopii din Canterbury și York au vorbit pentru Biserica Angliei, în timp ce miniștrii de rang înalt au avut dreptul de a participa împreună cu purtătorii de cuvânt ai partidelor de opoziție.
Încoronarea urma să fie aproape exclusiv o afacere de clasă superioară. S-a alocat mult timp eforturilor de a-i proteja demnitatea. Sub conducerea lui Bernard Marmaduke Fitzalan-Howard, al 16-lea Duce de Norfolk și Earl Marshal ereditar, un comitet a analizat cererile pentru a produce suveniruri recunoscute oficial. Printre aprobări s-a numărat un fanion cu cifrul regal pentru bicicliști și un seif pentru casă cu o gravură cu litere aurite care promovează „Economiile în noua domnie”. Sharp’s Toffee a primit permisiunea de a produce o cutie cu imaginea Reginei pe capac. Votul împotriva chiloților brodați cu coroană a fost unanim.
Un alt punct pe care toți cei implicați au trebuit să-l ia în considerare a fost Ducele de Windsor. El a asistat singur la înmormântarea fratelui său mai mic și a succesorului său și a stat cu mama sa, Regina Maria, la Marlborough House – nu i s-a făcut o invitație la Palatul Buckingham. Pentru încoronare, totuși, toți erau de acord că el nu va fi invitat. Întrebarea era dacă va accepta decizia.
Când BBC a încercat să televizeze încoronarea, reacția oficială a fost ostilă. Consilierii Reginei au avertizat cu privire la „o tulpină intolerabilă” și că „nicio greșeală nu poate fi remediată”. Dacă trebuia să existe o acoperire televizată, aceasta trebuia să fie limitată la procesiunea către și din afara Abației.
Churchill a spus Camerei Comunelor: „Ar fi nepotrivit ca întreaga ceremonie, nu numai în aspectele sale laice, ci și religioase și spirituale, să fie prezentată ca și cum ar fi o reprezentație teatrală”.
Care a fost partea ducelui de Edinburgh în dezbatere? Ar fi putut aștepta să favorizeze o inițiativă care i-ar permite monarhului să ajungă la poporul ei. Dacă s-a reținut, a fost pentru că nu a avut de ales decât să se alăture Reginei, care și-a exprimat temerile de a fi expusă, în cel mai important moment din viața ei. Fără îndoială că s-a angajat într-o persuasiune blândă.
Camera Comunelor a fost informată despre schimbarea părerii lui Churchill la sfârșitul lunii octombrie. Premierul a promis că camerele de luat vederi nu vor diminua în niciun fel festivitatea.
Elizabeth a primit multe sfaturi despre cum să se pregătească pentru ziua cea mare. Cea mai puternică influență asupra ei (spre iritarea soțului ei) a fost cea a Reginei Mame, care avea opinii puternice asupra tuturor lucrurilor și căreia îi era greu să stea deoparte.
Consilier de stat de la vârsta de 18 ani, ea cunoștea actele de stat și acționase în numele tatălui ei când acesta nu era disponibil. Este puțin probabil ca copiii reginei, Charles și Anne, să fi observat vreo mare diferență în propriile lor vieți. Cu bone care să-i îngrijească și cu părinții deseori absenți de acasă, erau semi-detașați de acțiunea principală.
Din 14 mai au avut loc repetiții pentru marele eveniment. În camerele ei private din Palatul Buckingham, Elizabeth și-a exersat rolul. Au fost petrecute patru luni pentru a găsi un nou machiaj pentru Regina. În cele din urmă, cosmeticienii s-au mulțumit cu un fond de ten nuanțat de piersici și un ruj.
Bârfe regale
Pe măsură ce încoronarea se apropia, mass-media s-a răsfățat într-o orgie de bârfe regale pe un fundal istoric.
Țara, între timp, era într-o stare de mare entuziasm. Pura splendoare a unei ocazii i-a dat un zvâc de încredere și speranță atât de necesară unei națiuni asediate. Un film cu traseul procesiunii cu trei zile înainte arată mulțimile care campează la 12 metri distanță de ambele părți ale Mall-ului. Până în ajunul încoronării, aproximativ 30.000 erau prezenți acolo.
Metroul a pornitla ora 3 dimineața și autobuzele au început să aducă mai mulți curioși în zona de încoronare care avea loc la ora 4:30. Au venit echipați cu scaune, pături și conserve. Dansatori, acrobați, cântăreți au lucrat ore în șir.
Ușile de la Westminster Abbey s-au deschis la ora 6 dimineața pentru primii oaspeți. S-au înghesuit cu toții. Regalii străini și alți demnitari de peste mări au venit după ora 8.30. Cei mai mulți au fost nerecunoscuți de privitori.
Emoția a crescut odată cu procesiunea în mănăstire condusă de capelani regali, urmată de ordinele cavalerești, gospodăria regală, prim-miniștrii Commonwealth-ului, Sir Winston Churchill îmbrăcați în veșmintele Tudor purtate de cavaleri. Prințul Charles, în vârstă de patru ani, împreună cu bona sa, au intrat pe o ușă laterală pentru a sta între Regina Mamă și Prințesa Margareta. Mândru, a anunțat că este dat cu uleiul de păr al tatălui său. Oricine s-a arătat interesat a fost invitat să-l miroase.
Până la ora 11 dimineața, întreaga congregație de 8.000 a fost strânsă în Abbey și 15 minute mai târziu, Regina a ajuns în Gold State Coach. Alături de ea era soțul ei Philip, Duce de Edinburgh, în uniforma de amiral al flotei. În toată țara, peste 20 de milioane de telespectatori au urmărit totul.
Cel mai mare spectacol regal văzut vreodată
Cel mai mare spectacol regal realizat vreodată, era pe cale să înceapă, iar cei care au petrecut cea mai bună parte a unui an planificând acest eveniment o dată în viață, au răsuflat uşuraţi.
A fost o zi care a dat tonul pentru ceea ce avea să fie o domnie remarcabilă. Au existat erori de judecată, dar în cea mai mare parte, scandalurile care au implicat familia Reginei au subliniat ascendența ei asupra necazurilor vieții obișnuite. Acum, la fel de mult ca la momentul încoronării ei, mulți oameni văd în regină „sinele lor mai bun reflectat în mod ideal”.
Urmărește România Liberă pe Facebook și Google News!
