Rusia și China, un film

Vremurile în care trăim sunt adesea cel mai clar reflectate de artă. S-a scris mult despre post-comunism în Rusia și China. Dar două filme recente, “O urmă de păcat”, al lui Jia Zhangke, realizat în China în 2013, și “Leviatan”, al lui Andrei Zviangințev, produs în Rusia în 2014, dezvăluie peisajul social și politic al acestor țări cu mai multă precizie decât orice am văzut până acum scris.

Filmul lui Jia este împărțit în patru povești vag legate între ele despre acte individuale de violență extremă, majoritatea culese din articole ale unor ziare contemporane. “Leviatan” este despre un om obișnuit a cărui viață este ruinată de primarul din orașul său, care are o înțelegere secretă cu Biserica Ortodoxă Rusă și cu un magistrat corupt. Ambele filme sunt uimitoare la nivel vizual, în ciuda tristeții poveștilor. Cerurile întunecate de deasupra coastei nordice rusești din “Leviatan” arată captivant, iar Jia reușește să facă jungla din beton și sticlă din Shenzhen, orașul monstru dintre Guangzhou și Hong Kong, să arate splendid. Celelalte lucruri pe care cele două filme le împărtășesc sunt fascinația pentru poveștile miti­ce, “Cartea lui Iov” în Leviatan, și lite­ratura despre artele marțiale în “O urmă de păcat”.

Imobiliarele joacă un rol important în ambele filme. În primul episod din “O urmă de păcat”, șeful local a deve­nit miliardar proprietar al unui avion personal prin exploatarea și vân­zarea bunurilor comune de valoare ale regiunii pe care o conduce. Totul în această nouă Chină – unde Parti­dul Comunist Chinez (PCC) încă este la conducere, doar că ideile lui Karl Marx sunt la fel de moarte ca în Rusia – este de vânzare, chiar și însemne ale trecutul său maoist. Într-o scenă, vedem prostituate într-un club de noapte excitând oameni de afaceri chinezi din străinătate prin dansuri erotice, în uniforme sexy ale Armatei de Eliberare a Popo­rului. Povestea din “Leviatan” se con­cen­trează pe casa construită de un simplu mecanic numit Nicolai. El este jefuit de proprietatea sa de un primar corupt, care este plătit de Biserica Ortodoxă pentru dreptul de a construi o nouă biserică pe terenul lui Nicolai. Bărbatul este deposedat prin înscenarea unei crime – este a­cu­zat că și-ar fi omorât nevasta – și prin judecarea de către o instanță ticăloșită.

Importanța imobiliarelor în ambele filme nu e o coincidență. Proprietatea, construcția și pământul sunt valutele comune ale puterii în societățile ma­fiote – în China și Rusia, la fel ca în Sicilia. Un motiv pentru care China a fost transformată într-un un șantier uriaș, cu orașe noi uriașe ridicate aproape peste noapte, este acela că astfel se ajunge la o economie înalt coruptă, guvernată de un partid leninist care a transformat puterea politică în bani prin devalizare și construcții.

Este irelevant faptul că Partidul „Rusia Unită“ al lui Vladimir Putin, spre deosebire de PCC, nu se revendică de la nici o formă de ideologie mar­xistă. Modul cum operează am­bele guverne este aproape similar: șefi de partid, magnați și birocrați corupți își împart prada, în timp ce promovează șovinismul și “valorile tradiționale” – fie cele ale Bisericii Ortodoxe sau a confucianismului. Judecătorii sunt cumpărați sau inti­midați pentru a se asigura că șefii rămân deasupra legii.

Partidul lui Putin a fost ales prin vot democratic în Rusia, la fel cum au fost și Partidul Justiției și Dezvoltării, al lui Recep Tayyip Erdoğan, în Turcia, Fidesz, al lui Viktor Orban, în Ungaria și regimul militar al președintelui Abdel Fattah el-Sisi în Egipt. Dar acest lucru este, de asemenea, irelevant. Ceea ce au în comun aceste guvernări este fuziunea dintre întreprinderea capitalistă și autoritarismul politic.

Acest model politic este văzut acum ca un rival serios al democrației liberale de tip american și poate că este. Dar, în timpul Războiului Rece, capitalismul autoritarist, de obicei sub regimuri militare, a fost anti-comunist și în mare parte alături de SUA. Omul de fier al Coreii de Sud, Park Chung-hee, tatăl actualului președinte Park Geun-hye, a fost în multe feluri un pionier al tipului de societate pe care o vedem în prezent în China și Rusia. La fel a fost și Chile condusă de generalul Augusto Pinochet.

Deoarece dictaturile din statele din sfera Americii s-au încheiat mai mult sau mai puțin când s-a terminat și Războiul Rece, fiind înlocuite cu democrații liberale, multe s-au relaxat în credința confortabilă că democrația liberală și capitalismul vor merge mână în mână natural – și inevitabil – peste tot. Libertatea politică e bună pentru afaceri și vice-versa. Acest mare mit al secolului al XX-lea a fost acum zguduit. Orban a susținut la începutul acestui an că democrația liberală nu mai este un model viabil. A citat China și Rusia ca țări cu mai mult succes, nu din motive ideologice, ci pentru că el crede că acestea sunt mai competitive în lumea de azi.

Există motive să ne îndoim de asta, normal. Economia rusească este mult prea dependentă de petrol și alte resurse naturale, iar legitimitatea sistemului unipartid al Chinei s-ar putea prăbuși rapid într-o criză ­econo­mică. Modul cum regimurile neli­berale folosesc legea pentru sco­puri personale nu va inspira încredere in­vestitorilor – cel puțin pe termen lung.

Și totuși, pentru moment, societățile descrise atât de acid în “Leviatan” și “O urmă de păcat” continuă să arat­e bine în ochii multor persoane deziluzionate de stagnarea economică a Europei și disfuncțiile politice ale Americii. Oamenii de afaceri occi­dentali, artiști, arhitecți și alții care au nevoie de mari sume de bani pentru proiecte scumpe se bucură să lucreze cu regimuri autoritare care “fac lucrurile să meargă”. Gânditorii neliberali din extremele dreaptă și stângă admiră bărbații de fier care se opun Amercii.

“O urmă de păcat” a fost bine primit peste tot în lume, mai puțin în China. “Leviatanul”, prin contrast, a fost prezentat drept candidatul oficial al Rusiei pentru Oscar. Conducătorii Chinei sunt probabil mai puțin siguri pe ei decât Putin. Sau poate că Putin e mai șiret. Adepții săi din Rusia nu vor vedea, cel mai probabil, darămite să fie influențați de un film de artă, iar această libertate de expresie rusească ar putea doar să-i convingă pe străini că există totuși ceva liberalism rămas în democrația autoritară a lui Putin – cel puțin până când și aceasta se va prăbuși ca o iluzie distrusă.

Ian Buruma este profesor de democrație, drepturile omului și jurnalism la Colegiul Bard și autor al volumului “Anul Zero: o istorie a anului 1945”.

Copyright: Project Syndicate, 2014

www.project-syndicate.org