Scânteia Revoluției fusese aprinsă cu o zi înainte, dar în 16 decembrie s-a ieșit masiv în stradă și tot atunci s-a strigat pentru prima dată „Jos Ceaușescu!“.
În dimineața zilei de 16 decembrie 1989, susținătorii pastorului Laszlo Tokes se adunau pentru a doua zi consecutiv în fața locuinței acestuia pentru a-l susține. Speriat de numărul mare de susținători, Tokes a ieșit la fereastră și le-a vorbit oamenilor, aşa cum făcuse şi cu o zi înainte. Câteva ore mai târziu, protestatarii, al căror număr crescuse, au umplut Piața Maria, unde se afla şi reședința lui Tokes. Mitingul de susținere s-a transformat rapid în protest social, iar acesta este și momentul în care Revoluția a izbucnit.
Printre oamenii aflați în acele momente în Piața Maria s-a aflat și Otilia Ionașcu. În decembrie 1989, ca și acum, asistentă la Maternitatea Bega din Timișoara. Ea povestește că a fost „înfricoșător“ în zilele Revoluției, dar a meritat: „A fost înfricoșător pentru că știam că în masa aceea de oameni erau securiști, milițieni, dar și oameni din toate păturile sociale. Indiferent de etnie și religie, era o masă de oameni care știa că trebuie să ia atitudine în fața oamenilor de atunci. Am fost singură. Am stat acolo două sau trei ore“. De acolo, femeia a plecat la serviciu, unde a rămas până în 21 decembrie, pentru a ajuta personalul medical care era pregătit să primească eventuali răniţi.
În grupul de revoluționari a fost Marius Mioc, student la acea vreme, ulterior autorul mai multor cărți despre Revoluție. A participat activ la evenimentele din 16 decembrie 1989. „Eram student la Mecanică, urmăream evenimentele din estul Europei și nădăjduiam că se va putea face și la noi ceva. Am văzut că rușii nu intervin, nu trebuia să ne speriem de ei, așa că rămânea în puterea noastră să dărâmăm sistemul care, personal, mi se părea unul șubred“, își amintește Mioc.
Auzise că înainte cu o zi se întâmplase ceva în Piața Maria, dar nu știa cu exactitate ce. Curiozitatea, dar și nădejdea au fost cele care l-au împins pe tânărul student de la acea vreme în mijlocul protestelor.
„La un moment dat, a apărut la fereastră cineva, credeam că era Tokes, nu îi cunoșteam figura. Oamenii au început să se înfierbânte, să scandeze. După un timp, au venit vreo zece milițieni. Mulțimea s-a speriat de uniforma de milițian și s-a retras. Eram și eu printre ei, care strigam că noi suntem mulți – eram vreo 300 de oameni -, ei sunt puțini. Era un magazin care avea afară niște lăzi cu sticle de lapte, s-a aruncat înspre milițieni“, își amintește Mioc.
Practic, acesta a fost momentul în care se poate spune că Revoluția începuse la Timișoara. A fost momentul în care forțele de ordine fuseseră scoase în stradă să potolească mulțimea. Însă mulțimea nu s-a conformat, ci dimpotrivă.
„S-au așezat în linie (miliţienii – n.r.) și se putea trece printre ei pentru că erau puțini, nu aveau șanse să ne oprescă. Au venit apoi mașini de pompieri care ne împrăștiau cu apă. Veniseră și niște scutieri care ne-au împins până la intersecția cu strada Gheorghe Doja, spre podul din Piața Maria. Unii strigau, alții doar se uitau. După un timp, scutierii au început să înainteze, băteau cu bastoanele în scuturi. S-a creat panica în mulțime. Au reușit să împartă mulțimea în două. O parte au fost împinși pe pod, alții pe stradă de-a lungul Begăi“, continuă Mioc, care s-a și numărat printre primii arestați ai Revoluției. Dar manifestația nu s-a încheiat în acea seară, așa cum la un moment dat crezuse tânărul student.
Corina Untilă avea 18 ani și era elevă la Colegiul Național Bănățean. Acum, ea este președintele Asociației Răniților și a Familiilor Îndoliate. Practic, și-a dedicat viața Revoluției din Timișoara.
În 16 decembrie 1989, auzise că afară, în stradă, sunt manifestații și a simțit că trebuie să se alăture. Tatăl său s-a împotrivit, așa că între cei doi a izbucnit o ceartă, însă fata a avut câștig de cauză.
Ajunsă, alături de ceilalți protestatari, în zona centrală a orașului, a întâlnit pentru prima dată forțele de ordine cu care s-a început un “dialog al surzilor“. Militarii îi trimiteau acasă, însă timișorenii aflați atunci în stradă au spus că nu au ce să caute acasă pentru că nu au mâncare și vor libertate.
În timp ce căuta să se ascundă, Corinei Untilă i-au căzut din buzunar cheile de la apartamentul în care locuia cu părinții. S-a aplecat să le ridice și într-o fracțiune de secundă a observat cum în spatele ei un soldat lovea o femeie cu patul armei, în abdomen. Ajunsă, în final, într-o tufă de trandafiri, avea să constate că acolo mai erau și alți oameni.
Dar acesta a fost doar începutul Revoluției de la Timișoara. Avea să urmeze ziua de 17 decembrie 1989, poate cea mai sângeroasă, în care zeci de oameni și-au pierdut viața, iar sute au fost răniți de gloanțe.
